Cine acum nu are casă, nu-şi mai face. Cine acum e singur, va rămânea-ndelung. O să vegheze, va ceti, scrisori va scrie lungi şi pe alei va rătăci acolo şi încoace pierdut, când frunzele se-ndungă şi cad foşning prelung. (Rainer Maria Rilke, Zi de toamnă, fragment) – Whoever has no house now will not build…
Oricine-ai fi, în faptul înserării, lasă-ţi odaia-n care totul ştii; casa ta-i ultima în faţa depărtării, oricine-ai fi. Cu ochii-ţi obosiţi, care cu greu, de pragul cel tocit se mai desfac, încet de tot înalţi pe cerul tău, zvelt, singuratic, negrul tău copac. Şi lumea ai creat, şi ea e mare: şi ca o vorbă…
Mult îngerul meu l-am ținut cu sila, și-n brațele mele obosise tare, el se făcu mic iar eu m-am făcut mare, și deodată eu am fost mila și el doar o rugă tremurătoare. Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat, el îmi lăsa ce-i preajma, din preajmă dispărând, el învăța plutirea, eu viață-am învățat și…
Sunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea, ceva fără sens, un blestem, e ceva precum o zilnică povară. Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea, pe griul cenuşiu e sură mâna mea şi ea mă conduce prin golul de-afară. Trecând, forfotind, vă imaginaţi că altfel ca piatra pe piatră sunaţi, dar vă amăgiţi: numai…
Casa din marginea acestui sat mǎrunt e tot aşa de singurǎ ca ultima din lume. Drumul, care-n acest cǎtun doar drum e, se duce mai departe, încet, în noapte-afund. Satul mǎrunt e doar o trecere legând neştiutor, stingher, lungi douǎ depǎrtǎri, de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte. Şi cei ce pleacǎ…
Te-ndepărtezi de mine, clipă trecătoare Și aripa ta-n bătaie mă rănește. Sunt singur: ce să-ncep cu graiul oare? Cu nopțile? Cu ziua care crește? Iubită, casă, n-am ca să trăiesc, și nici un loc al meu, să stărui, iar lucrurile toate, cărora mă dărui, devin bogate și mă cheltuiesc. (Rainer Maria Rilke, Poetul) O hour of…
La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea. C-apucă altfel ceaşca, la-nceput, – puţin altfel ca alţii – mi-a părut. Şi brusc zâmbi. Aproape că durea. Când în sfârşit ei s-au sculat vorbind şi la-ntâmplare şi încet treceau prin multe încăperi (vorbeau, râdeau), eu am văzut-o. Celorlalţi urmând, Închisă-n ea ca cea ce va să-nceapă să…
Şi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit. Aştepţi ce de altă tărie ţine, ce-i unic, puternic din cale-afară, trezirea pietrelor, adâncimi întoarse spre tine. În culoare crepusculară pe etajere apun volumele-n aur şi brun. La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut, la chipul şi la veşmântul unor femei pe care…
Moartea e mare. Ai ei suntem şi gura ni-e surâzătoare. Atunci când viaţa-ne-o credem în toi, moartea cutează să plângă adânc, în noi. (Rainer Maria Rilke, Final)
Noi suntem calfe, maiştri, ucenici şi te clădim, tu boltă avântată. Câteodată, un străin pe-aici prin cugete trecând ca un sclipici tremurător, nou meştesug ne-arată. Urcăm înaltul schelei legănate cu umerii încovoiaţi sub fiare, până ce frunţile ni-s sărutate de-un ceas senin, parcă le-ar şti pe toate; e solul tău, ca vântul dinspre mare. Atunci…