Soarele venețian în păr mi-așează aur din alchimii desăvârșite. Sprâncenele înalt mi-s arcuite, asemeni punților ușoare și te duc spre pericolul ce mut veghează, al ochilor pe-ascuns călătorind, peste canale, care mări cuprind și din albastrul valurilor prind. Cine mă vede, îmi invidiază și câinele, pe care câteodată în pauze, languros, mi se așează mâna,…
„Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern” „Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui” (Epitaful pe piatra de mormânt a lui Rainer Maria Rilke)
Era lume-n chipul celei scumpe- dar deodată ea se revărsa: lumea-afară-i, lumea necuprinsă-i. Ori de ce nu am băut din chipul drag și plin ce-l ridicam spre mine, lume-nmiresmată lângă gura-mi? Am băut, ah. Fără sat băut-am. Dar și eu, prea plin de multă lume, bând din ea, m-am revărsat afară. (Rainer Maria Rilke)
Vaier străvechi al mării, al mării vânt în noapte: nimănui vuind; cel ce veghează trebuie să vadă cum nu-i eşti gând pe gând: străveche tângă-a mării hăuind doar pentru stânci străvechi, cuprins nemărginit din depărtări smulgând… O, cum te simte: strună, smochinul fremătând sus, în lin de lună. (Rainer Maria Rilke, Cânt despre mare, Capri)…
Ochiul, de-a gratiilor perindare sfârşit, nimic nu mai reţine-anume. Căci mii de gratii sunt i se năzare şi după mii de gratii nici o lume. Lunecul-mers cu pas vânjos mlădiu, rotinduse-ntr-un cerc mărunt, tenace, pare-al puterii dans în jur de-un miez unde, năucă,-o mare vrere zace. Doar al pupilei văl, câteodată, tăcut se dă de-o…
Vecine Dumnezeu, de uneori te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie – e că-ţi aud suflarea rareori şi ştiu că tu eşti singur în odaie. Şi când îţi trebuie ceva nu-i nimeni, când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei: ascult mereu. Fă un mic semn de vrei. Sunt lângă tine. Doar un perete-ngust…
Aş vrea cuiva să-i cânt-încânt, cuiva să-i fiu lumină lângă somn. Aş vrea lin să te legăn şi să-ţi cânt, să te petrec din somnu-ţi şi în somn. Aş vrea în casă singurul să fiu răcoarea nopţii s-o îndure. Şi-aş vrea s-ascult năuntru şi-n afară în tine,-n lumea largă, în pădure. Se cheamă ornicele lung…
Cad frunzele, cad ca din depărtare, de parcă veștejesc grădini în ceruri, cu gesturi de negare cad, de-a rândul. Iar nopțile, cum cade greu pământul din toate stelele, într-o însingurare. Noi toți cădem. Și mâna asta, iată. Căderea, vezi, e-n toți și în oricine, Și totuși, este Unul care ține nespus de blând, pe mâini,…