Radu Gyr, “poetul închisorilor”, n-a trecut pe la Fortul 13 Jilava, unde am înregistrat această imagine. Însă în celula nr. 281 de la Aiud, un alt cumplit centru de exterminare care puncta cu negru harta “raiului comunist” după 23 august 1944, va fi aplicat şi el trucul cu paiele, ca să rămână în viaţă.
Radu Gyr a fost un cărturar de seamă, conferenţiar universitar şi totodată un om modest şi blând, în ciuda faptului că era posesor al unui discurs academic de un nivel care pe mulţi i-ar fi aruncat în braţele mândriei. A plătit cu 16 ani de temniţă grea şi o condamnare la moarte – pentru poezia poezia-manifest “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi drept instigare împotriva “regimului de democraţie populară” – credinţa sa în neamul românesc şi funcţia de comandant legionar al regiunii Oltenia. Dar poate mai mult decât orice altceva nu i-au putut ierta comuniştii versurile imnurilor legionare şi dragostea sinceră, niciodată repudiată, pe care i-a purtat-o lui Corneliu Codreanu.
Opera sa poetică este unică în rândul celei, bogate altfel, din universul concentraţionar. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, despre cearta şi revolta sa în faţa lui Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii, sintetizat astfel de Horia Sima: “Visul lui Gyr este acela al ierahiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie şi-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
„Curge, curge, din nesecate cişmele,
Frigul, Frigul, teribilul Frig.
Printre zăbrele dârâdie ziua de ţipirig;
drevele clănţănesc din măsele.
Chelăie lacătul, afară la uşă,
Ca o spinare de bivol stă pătura sură.
Inima mi-a fumegat, o vreme, pe gură
şi s-a stins in cenuşă.
Mi-e frig, mi-e frig, – vreau să urlu, să zbier:
cu ţipăt metalic de fierăstraie.
Tipătu’nţepeneşte în ger,
ca o momâie de paie.
S-a zgribulit patul, celula e de hârtie,
ghetele-au tremur şi mârâit de potăi…
Mi-e frig. M-aş vrea opărit cu leşie,
aş mesteca tăciuni, aş bea vâvâtăi.
Peste tot, în ciolane, în vine,
frigul temniţei asmute zăvozi.
Zdrenţe de piele se deslipesc de pe mine,
ca nişte hălci de moloz.
Ah, cum mă deşiră grozavele haite,
reci, lucii, colţoase !…
Carnea ar vrea să se vaite,
dar se desface, felii, de pe oase.
Degetele mi se rup cu pocnete seci,
aşchii de stalactite. Peste picioare,
mi-au trecut camioane, tractoare,
Şi gleznele mi-au căzut, undeva, într-un beci.
Mi-e frig, mi-e frig, MI-E FRIG. MI-E FRIG
Aş scrie pe ziduri crunt testament:
– Grijania mă-sii de Frig!…
Sângele scheaună: mi-e frig, mi-e frig
apoi se scurge jos, în ciment.
Foamea, jindul, poftele nu mă mai dor,
mi s’au făcut ţurţuri sub piele.
Până şi l u p i i urilor mele
au degerat în zănoagele lor…”
Radu Gyr, Frig