Jilava, Fort 13 (III). Bandiţii mistici

La Jilava, ca de altfel în toate puşcăriile comuniste, nu s-a supravieţuit decât prin credinţă. Acolo unde raţiunea nu oferea vreo speranţă celor închişi, limitele precare ale rezistenţei trupului şi minţii erau repede atinse. Supuşi unui regim de exterminare prin foame, frig, bătaie şi tortură zilnice, lipsă de asistenţă medicală şi mai presus de orice prin împiedicarea oricărei activităţi care să ţină trează dorinţa de a trăi, “bandiţii” au dat testul suprem. Doar cine a fost tare în credinţă a supravieţuit şi a ajuns să se vadă liber sau, dacă a murit în închisoare, a murit împăcat, încredinţând sufletul său, precum Hristos pe cruce, în mâinile Domnului.

Cine nu, a sfârşit prin a-şi pierde minţile sau a trece în rândul torţionarilor dintre care, se ştie, cei mai cruzi şi mai aprigi se recrutau chiar din rândul deţinuţilor.

Ce mai faimos dintre aceştia a fost Eugen Ţurcanu, principalul reeducator al închisorii de la Piteşti, unde regimul de tortură şi exterminare a atins limite de neimaginat.

Ţurcanu se specializase în maltratarea şi torturarea deţinuţilor foşti legionari, în scopul “reeducării” acestora în spiritul marxism-leninismului. Dintre toţi, cei mai mult îi ura pe “bandiţii mistici”.

“Spectacolele pe teme religioase, liturghii negre puse în scenă de Paşti ori de Crăciun, îi îngrozeau pe deţinuţi. În asemenea ocazii, cel mai mult aveau de suferit studenţii la Teologie, costumaţi în ‘Hristoşi’ îmbrăcaţi în sutane şi patrafire mânjite de fecale. Ei erau puşi să facă ‘împărtăşanii’ cu urină şi fecale, iar în loc de cruce li se confecţiona un falus din săpun, pe care toţi ceilalţi erau obligaţi să îl sărute. De pe margine erau interpretate cântece bisericeşti cu texte scabroase, în care locurile comune erau insultarea lui Iisus şi a Fecioarei Maria, uneori deţinuţii fiind dezbrăcaţi la pielea goală…” (Alin Mureşan, “Cronica unei sinucideri asistate” – Editura Polirom, 2007)

Una dintre victimele sale şi-l aminteşte ca pe un

“bărbat frumos, ieşit din comun … cu părul castaniu spre blond… când se încrunta, te înspăimanta… corpul bine proporţionat părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă… Era însă atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el…”.

După ce “experimentul” s-a încheiat, Ţurcanu a fost la rândul său demascat, judecat chiar de cei care îi autorizaseră acţiunile şi condamnat la moarte. Culmea ironiei, a fost acuzat că era un agent al lui Horia Sima, pentru a se acredita, în ţările Occident, ideea că în puşcăriile comuniste se urmărea exterminarea deţinuţilor, pentru a compromite regimul şi guvernul român…

–

“Tortionarul Turcanu: “Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea desparti de ele.

Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.

Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]

Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: “Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu“! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: “Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: “Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc. […]

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.

Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta“.

In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine”.

(Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Editura Scara, Bucuresti)