la Psalmul 22

O, Doamne bun, de ce mă dai pierzării
Şi nu-mi asculţi a trupului jelire?
Cu spaimă strig, când ziua-mi dă de ştire
Şi-n noaptea grea la porţile uitării.

Sunt viermele ce şi-a durat zidire
Din lut scuipat la marginile mării,
Cel biciuit şi-n piaţă dat vânzării,
Primind, învins, năprasnică orbire.

Mi se topeşte inima ca ceara.
Sunt doar un câine jalnic, de pripas.
A rupt din carnea mea, cu sete, fiara

Păcatelor ajunse fără glas.
Mă-nvinge scârba, frica şi ocara
Şi doar nădejdea-n Tine mi-a rămas.

(Adrian Munteanu – „De ce mă dai pierzării?” din vol „Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment