Nu-mi clătina răsufletul privirii,
Nu-mi tulbura sfiala din artere!
Opreşte ritmul tobei pe galere
Şi pune-un fulg în palma izbăvirii!

Clăteşte rana supurând durere,
Urcă mortarul pregătit zidirii,
Acoperă cu-n văl de taină mirii,
Vegheaz-un măr s-adoarmă în panere!

Topeşte seva câmpului în nalbe,
Ca să aprindă aromite seri
Şi-ndoaie crengi de temătoare jalbe

Vestind uimirea-n aţipite veri!
Iar îngerul cu şapte aripi albe
Va coborî, înveşnicind tăceri.

(Adrian Munteanu, „Îngerul cu șapte aripi”)