Mă simt întreg prin clipa ce mă cheamă
Pe fibra frunzei care-n fruct se-ascunde.
În crugul toamnei, verde must pătrunde,
Să gust secunda-n ramul de aramă.

Sub clopotul izbit ca să inunde,
Cu sunet grav, chemările din vamă,
Un vifor strâmb a început să geamă
Zvârlind sămânţa poftelor fecunde.

Ajunge taina până-n largul mării
Şi se întoarce-n zborul amuţit.
M-agăţ uimit de marginea uitării

Privind cum veacul nu s-a mai clintit.
Mult prea departe-mpins, spre geana zării,
Se frânge-n sine timpul nesortit.

(Adrian Munteanu – „Mă simt întreg”. Din vol. „Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment