Stă pe comoda caravelă.
De ani mai vechi e tot aci.
Mi-o-nchipui dintrodat’ mărită.
De-un timp e gata a porni.
Emblema are o cetate
ținută-n brațe de doi lei,
un scut cu cîmpul alb și roșu
și-o cruce alăturea de ei.
La prora poartă, dat în aur,
prelung în aer, magic semn,
căscată gura de balaur,
furtuni să-nfrunte, ea de lemn.
S-a ruginit încheietura
în portul jalnic unde-a mas.
Acuma, de plecare, cîrma
e unsă și odgonul tras.
Cuprinse-n vînt, sărat, amarnic,
de sănătosul dor spre larg,
ca niște sîni de fată mare
se umflă pînzele-n catarg.
De pe limanul așteptării,
bătut de valuri monoton,
pornim din visul trist spre altul –
deschis ca un senin eon.
Un cer pe care nici o umbră
nu cade iar ni s-a ivit.
Un cer cum trebuie să fie
ne mai surîde la sfîrșit.
Trăim ca să cuprindem totul
și să ne pierdem într-o zi.
Un Dumnezeu adînc, albastru
e marea-n care vom pieri.
(Lucian Blaga – „Caravela”. „Gazeta literară”, 19 octombrie 1967)