Soarele-n zenit ține cântarul zilei.
Cerul se dãruiește apelor de jos.
Cu ochi cuminți dobitoace în trecere
își privesc fãrã de spaimã umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagã poveste.
Nimic nu vrea sã fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigã prin pãduri
dupã îndepãrtata-i copilãrie,
ca un cerb bãtrân
dupã ciuta lui pierdutã în moarte.
Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pãmânt.
În zadar i-aștept veștile,
numai peșteri rãsunã,
pâraie se cer în adânc.
Sânge fãrã rãspuns,
o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi
ciuta cãlcând prin moarte.
Tot mai departe șovãi pe drum –
și, ca un ucigaș ce-astupã cu nãframa
o gurã învinsã,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna sã tacã,
sã tacã.
(Lucian Blaga)