Ori de câte ori, ajunşi în pragul bătrâneţii, îşi aminteau de acest episod, nici lui, nici ei nu le venea să creadă că, de‑a lungul unei jumătăţi de veac de viaţă în comun, aceea fusese cea mai serioasă dispută a lor şi singura care trezise în amândoi dorinţa de a renunţa la tot, pentru a începe o altă viaţă. Chiar şi la bătrâneţe, când deveniseră mai îngăduitori şi mai paşnici, se fereau s‑o evoce, pentru că rănile abia cicatrizate începeau să sângereze de parcă ar fi fost din ajun.
El a fost primul bărbat pe care Fermina Daza l‑a auzit urinând. L‑a auzit în noaptea nunţii, în timp ce zăcea sleită de puteri din cauza răului de mare în cabina de pe vaporul care‑i ducea în Franţa, iar zgomotul jetului ca de cal i s‑a părut atât de potent şi învestit cu atâta autoritate încât i‑a sporit spaima de ravagiile la care se aştepta. Pe măsură ce jetul scădea o dată cu trecerea anilor, amintirea aceea îi revenea frecvent în minte, pentru că nu s‑a putut împăca niciodată cu gândul că el murdărea marginea closetului ori de câte ori îl folosea. Doctorul Urbino încerca să‑i explice, cu argumente uşor de priceput pentru cineva care ar fi vrut cu adevărat să le priceapă, că accidentul acela se repeta zilnic nu din neglijenţă, ci dintr‑un motiv organic: jetul lui de om tânăr era atât de precis şi direct, încât la şcoală câştigase concursuri de tras la ţintă umplând sticle, dar de când se şubrezise, nu numai că i se împuţinase, dar ajunsese oblic, se ramifica, pentru ca în cele din urmă să devină o adevărată fântână arteziană, imposibil de stăpânit, deşi el unul făcea nenumărate eforturi de a‑l îndrepta. Iar în încheiere spunea: „Closetul a fost inventat, mai mult ca sigur, de cineva care habar n‑avea cum sunt alcătuiţi bărbaţii.”
(Gabriel Garcia Marquez, Dragoste în vremea holerei)