„Zilele de sărbătoare, dar mai ales Sfintele Paști, provocau îngrijorări multiple celor ce ne păzeau. Veneau cu duiumul prin celule să ne spioneze, să ne surprindă făcând rugăciuni sau cântând „Hristos a înviat”. De pildă, celularul de la Aiud, celebrul T, în noaptea Învierii era înțesat cu gardieni pentru a ne împiedica să cântăm în cor „Hristos a înviat”. Nu au reușit niciodată. Glasurile noastre, mângâiate de lacrimile pentru cei de acasă, umpleau cerurile cu Rugăciunile Învierii, reamintind orășenilor de dincolo de zidurile închisorii, de lumea durerii ce viețuia aproape de ei. Plăteam amarnic această binecuvântată mărturisire pe care o rosteam din convingerea că trebuie să înălțăm Ruga Învierii, pentru că era și „Învierea” noastră din greul în care trăiam.” (Paul Păltănea, „Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002.
„Sfintele Paști nu ne prindeau nepregătiți. Posteam miercurea și vinerea, mâncând doar seara. Duminica, în momente lipsite de spionarea gardienilor, rosteam liturghia, căci mulți dintre noi, preoți și mireni, o știam pe de rost. Viața aceasta creștină ne ajuta să trecem cu bine greul cotidian, de multe ori imposibil de suportat. Înfrângerea acestui ‘imposibil’, prin puterea ce ne-o trăgeam din adâncurile temeiuri ale rugăciunii, ne-o înălțam spre marea seninătate, pe care mulți dintre noi nu o cunoșteam pe deplin la ceasul intrării în temniță.” (Paul Păltănea, „Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002.
„Imaginaţi-vă cum făceam noi Paștele! Când cânta toată pușcăria „Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii! […] Era directorul care-i îndemna: ‘Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creștini?’” (Pr. Dimitrie Bejan, „Bucuriile suferinţei”, Hârlău – Iași, 2002, p. 88)