Golden Horn, Bosphorus, Istanbul, november 2014
Aureliano concepu formula prin care aveau să se apere luni de zile împotriva pierderii memoriei. O descoperise din întâmplare. Expert în insomnie, deoarece el fusese printre primii atinşi de ea, deprinse la perfecţie meşteşugul aurăriei. Într-o zi, căutând mica nicovală care-i servea la laminatul metalelor, nu-şi mai aminti cum se numeşte. Tatăl său îi spuse: “Este o nicovală”.
Aureliano îi scrise numele pe o bucată de hârtie pe care o lipi la baza nicovalei: nicovală… În felul acesta era sigur că în viitor nu-l va mai uita. Nu-i trecu prin cap că acesta era un prim simptom al amneziei, deoarece obiectul în cauză avea un nume uşor de uitat. Cu toate acestea, după câteva zile observă că-i venea greu să-şi reamintească aproape toate obiectele din laborator. Şi atunci însemnă pe fiecare dintre acestea numele respective, în aşa fel încât era suficient să le citească pentru a le putea identifica. Atunci când tatăl său îi împărtăşi neliniştea că uitase chiar şi evenimentele cele mai însemnate din copilăria sa, Aureliano îi explică metoda lui, iar José Arcadio Buendía o puse în practică în toată casa şi, mai târziu, o impuse satului întreg. Cu o pensulă muiată în cerneală însemnă toate lucrurile pe numele lor: masă, scaun, ceasornic, uşă, zid, pat, castron. Se duse în ogradă şi însemnă atât animalele cât şi plantele: vacă, ţap, porc, găină, manide, malanga, bananier. Încetul cu încetul, studiind resursele nesfârşite ale uitării, îşi dădu seama că va putea veni ziua când vor recunoaşte fiecare lucru graţie inscripţiei sale, însă nu-şi vor mai reaminti la ce servesc. Se făcu atunci mai explicit. Inscripţia pe care o atârnase de greabănul vacii era un model pentru felul în care oamenii din Macondo înţelegeau să lupte împotriva uitării: Iată vaca, trebuie mulsă în fiecare dimineaţă pentru ca să dea lapte, acesta trebuie fiert şi amestecat cu cafea pentru a se obţine cafea cu lapte. Au continuat să trăiască astfel într-o lume fugară, deocamdată ţintuită în cuvinte, dar care nu va întârzia să le scape fără întoarcere de îndată ce vor uita însuşi înţelesul scrierii.
La intrarea drumului spre mlaştină se fixase o pancartă purtând numele de Macondo, iar pe strada principală alta care proclama: Dumnezeu există. Nu era nici o casă în care să nu se fi scris ceea ce trebuia pentru fixarea în memorie a tuturor lucrurilor, a tuturor sentimentelor. Însă un astfel de sistem reclama atâta vigilenţă şi tărie de caracter, încât mulţi oameni căzură pradă unei realităţi imaginare create de ei înşişi, care se vădi mai puţin practică însă mai reconfortantă. Cel mai mult a contribuit la răspândirea acestei modificări Pilar Ternera, cu ideea ei ingenioasă de a citi trecutul în cărţi, aşa cum pe vremuri citea viitorul. Pe această cale piezişă, aceşti oameni care nu dormeau începură să trăiască într-o lume născută din interferenţele de voie de nevoie cu cea a cutărui bărbat de verde venit la începutul lui aprilie, iar imaginea mamei cu acea a cutărei femei de ghindă care purta un inel de aur la mâna strângă, şi când cutare dată a naşterii se reducea la ultima marţi, când se auzise cântând ciocârlia în dafin. Aceste practici consolatoare îl convinseră pe José Arcadio Buendía, care se hotărî atunci să construiască acea maşină a memoriei pe care o dorise altădată pentru a-şi aminti de toate invenţiile minunate ale ţiganilor. Principiul maşinii consta în puterea de a revizui în fiecare dimineaţă, de la început la sfârşit, totalitatea cunoştinţelor dobândite în viaţă. Şi-o închipuia ca pe un fel de dicţionar cu mişcare giratorie pe care un individ aşezat în axul ei putea să o acţioneze cu ajutorul unei manivele, în aşa fel încât în câteva ceasuri să defileze prin faţa lui noţiunile cele mai necesare pentru existenţă. Ajunsese să redacteze aproape patrusprezece mii de fişe când sosi pe drumul mlaştinei un moşneag bizar, cu clopoţelul melancolic al celor care dorm, târând după el o valiză pântecoasă strânsă cu ajutorul unor sfori şi o trăsurică acoperită cu zdrenţe negre. Se duse direct la casa lui José Arcadio Buendía.
Deschizându-i uşa, Visitación nu-l recunoscu şi crezu că avea de gând să vândă pe ascuns niscai mărfuri, neştiind că nimic nu se mai putea vinde într-un sat care se înnămolise iremediabil în mlaştinile uitării. Era un moşneag foarte neputincios. În ciuda vocii sale frânte şi ea de incertitudini, şi a mâinilor lui care păreau că se îndoiesc de existenţa lucrurilor, era limpede că venea dintr-o lume în care oamenii încă mai puteau să doarmă şi să-şi aducă aminte. José Arcadio Buendía îl găsi şezând în odaia comună, făcându-şi vânt cu pălăria lui neagră, peticită toată, în timp ce citea cu atenţie şi compătimire inscripţiile fixate pe pereţi. Îl salută arătându-i multă prietenie, căci se temea ca nu cumva să-l fi cunoscut altădată iar acum să nu-l mai recunoască. Însă vizitatorul îi observă prefăcătoria. Se simţi dat uitării, victimă nu a unei uitări a inimii, care putea fi remediată, ci a unei alte uitări mai crude şi iremediabile pe care o cunoştea foarte bine, căci aceasta era uitarea morţii. Atunci înţelese. Îşi deschise valiza umplută până la refuz cu obiecte misterioase şi scoase din ea o cutie cu flacoane. Îi dădu lui José Arcadio Buendía să bea o substanţă de culoare îmbietoare şi în memoria acestuia se făcu lumină. Ochii i se umplură de lacrimi, apoi îşi dădu seama de absurditatea locului în care se afla, unde fiecare obiect era însemnat cu numele său, i se făcu ruşine de atâtea enormităţi şi prostii afişate pe pereţi şi până la urmă recunoscu, uluit, radios, plin de bucurie, persoana noului venit.
(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)