Manuela îi citi preţ de două ore. Fusese, până nu de mult, tânără; până când trupul ei începu să dea semne de îmbătrânire. Fuma pipă ca marinarii, se parfuma cu colonie de verbenă, cum obişnuiau militarii, se îmbrăca în haine bărbăteşti şi se vântura printre soldaţi, dar glasul ei stins era şi acum plăcut în semiîntunericul clipelor de intimitate. Citea la lumina puţină a sfeşnicului, aşezată într-un fotoliu pe care se mai păstra blazonul ultimului vicerege, iar el o asculta întins pe pat cu faţa în sus, îmbrăcat în hainele civile de casă şi învelit cu poncho-ul din lână de vigonie. Doar după ritmul respiraţiei îţi dădeai seama că nu doarme. Cartea se intitula Ştiri şi zvonuri care au circulat prin Lima în anul de graţie 1826, de peruanul Noé Calzadillas, şi ea i-o citea pe un ton teatral, foarte potrivit cu stilul autorului.
Timp de o oră nu se auzi nimic altceva decât vocea ei în casa toropită de somn. Dar după ultimul rond se porni fără veste un uriaş hohot de râs colectiv, care stârni câinii din încăpere. El deschise ochii mai mult curios decât tulburat, iar ea închise cartea pe care-o ţinea în poală, punând semn cu degetul mare la pagina unde rămăsese.
— Sunt prietenii domniei voastre, îi spuse.
— N-am prieteni, răspunse el. Şi dacă mi-or mai fi rămas câţiva, n-o să-i mai am multă vreme.
(Gabriel Garcia Marquez, Generalul în labirintul său)