lectia-de-idiosincrazieIII

În toţi anii, în luna martie, o mică şatră de ţigani zdrenţăroşi îşi întindeau cortul în apropierea satului şi în larma fluierelor şi tamburinelor făcea cunoscute noile invenţii. Începură prin a aduce magnetul. Un ţi­gan voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea la numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia. Tre­cea din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal şi toată lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleştele şi spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor şi şuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult şi se târau într-o debandadă turbulentă după dru­gii de fier magici ai lui Melchiade.

“Lucrurile au şi ele viaţă, proclama ţiganul cu un accent gutural;totul este să le trezeşti sufletul”. José Arcadio Buendía, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă întrecea întotdeauna în­suşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, socotise că s-ar putea servi de această invenţie gratuită pentru extrage­rea aurului din măruntaiele pământului. Melchiade, care era un om onest, îl prevenise:”Nu-i bun pentru aşa ceva!” Însă José Arcadio Buendía nu credea, în vremea aceea, în onestitatea ţiganilor şi-şi dădu catârul şi o turmă de capre în schimbul celor doi drugi magnetici. Ursula Iguarán, femeia sa, care conta pe aceste animale pentru a-şi spori avutul în declin, nu izbuti să-l abată de la gândul său. “Foarte curând vom avea atâta aur încât să pardosim cu el toată casa”, îi răspunse bărbatul.

Timp de câteva luni se încăpăţână să dovedească temeinicia previziunilor sale. Scormoni ţinutul pas cu pas, fără să uite nici de fundul râului, târând cei doi drugi de fier şi rostind cu voce tare for­mulele folosite de Melchiade. Singurul obiect pe care reuşi să-l dezgroape fu o armură din secolul al XV-lea, ale cărei părţi erau sudate toate într-o carapace rugi­nită şi care suna ca o enormă tigvă spartă, plină cu pietricele. Atunci când José Arcadio Buendía şi cei pa­tru oameni din expediţia sa izbutiră să deschege ar­mura, descoperiră în interiorul ei un schelet calcifiat care purta la gât un medalion de aramă, cu o şuviţă din părul unei femei.

(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)