San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: “Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”
Veneţia este un oraş pe unde trec zeci de mii, sute de mii de vizitatori în fiecare an. Au fost tipărite de-a lungul secolelor mii de cărţi care descriu istoria, geografia, gastronomia, folclorul, tradiţiile etc., etc. acestui loc. Cum mai poţi să-ţi închipui că o astfel de localitate îţi rezervă surprize şi că poţi întâlni şi astăzi fenomene inexplicabile sau fiinţe stranii? E drept că dacă te depărtezi cu numai câţiva zeci de metri de traseele practicate de miile de turişti, întâlneşti un alt oraş, o altă lume, ba chiar şi alte preţuri, ca şi cum n-ai trăi în acelaşi loc. Numai că, pentru asta, trebuie în primul rând să vorbeşti italiana. Şi încă! Nu rareori te trezeşti în mijlocul unui grup de veneţieni care sărbătoresc cine ştie ce eveniment local şi care, încântaţi de cele câteva minute în care ai vorbit cu ei vrute şi nevrute, te-au invitat în cârciuma din colţ în care au rendez-vous cu amicii pentru această ocazie.
Şi deodată, îţi dai seama că au uitat că nu eşti chiar de-al lor şi au început să vorbească în dialect veneţian, să povestească tot felul de bancuri, de istorii adevărate sau inventate, din care tu nu înţelegi decât cel mult jumătate. Însă, ce contează! Te simţi integrat în viaţa lor şi îţi spui că trebuie să spui şi tu o poveste, altfel îşi vor imagina că-i snobezi. Atunci, îţi cântăreşti şi îţi alegi cuvintele, ca să fii sigur că n-ai greşit nimic şi… te lansezi! Spre marea ta uimire, ei râd cu poftă, dar nu acolo unde te aşteptai! Pentru că în cursul povestirii ai făcut, fără să ştii, un joc de cuvinte, ai pus un accent care schimbă sensul frazei, ai utilizat o expresie care la ei înseamnă altceva. Ce importanţă are? Toată lumea râde şi ţi-ai creat o reputaţie de “povestitor de mare clasă”!
Fericit de succesul obţinut, eşti gata să te întorci la hotelul tău, chiar dacă-i noapte târziu şi ai băut, în focul acţiunii, poate chiar un pahar mai mult decât de obicei. Dacă în plus e luna noiembrie, o uşoară brumă învăluieşte oraşul şi lumina felinarelor, de-a lungul canalelor, se înconjoară de un halou lăptos, atunci… “tout peut arriver”! Îmi amintesc de o astfel de noapte, acum douăzeci sau treizeci de ani, undeva de-a lungul unui canal minuscul, pe Dorsoduro, în sudul Veneţiei. Trecusem deja de zeci de ori de-a lungul acestui canal, ştiam de unde vine şi unde se termină şi eram sigur că nimic special nu se putea întâmpla în acest loc.
Şi totuşi, deodată, am auzit un zgomot de paşi regulat, repetitiv, care venea de nu ştiu unde. Privind în depărtare am văzut o umbră neagră care înainta înspre mine de-a lungul cheiului. Nu era înaltă, nici prea corpulentă, ai fi zis că era mai degrabă silueta unei femei. Însă o femeie singură, îmbrăcată într-o pelerină neagră, la Veneţia, după miezul nopţii e ceva rar şi straniu! Cu atât mai mult cu cât zgomotul paşilor, ritmat şi obsedant, începea să semene cu un “roulement de tambour”. Am încetinit pasul! Vedeam venind momentul când va trebui să-mi încrucişez trecerea cu această fantomă neagră şi nu aveam niciun chef să o fac într-un loc unde distanţa între zidul caselor şi cheiul canalului nu era decât de un metru sau doi.
Însă cu cât apariţia stranie se apropia, eram din ce în ce mai liniştit. Sub capa neagră, gluga obscură punea în valoare chipul îngeresc al unei fete. Nu părea să aibă mai mult de 20 – 25 ani. Părul ei cobora de sub gluga mantiei în bucle roşu-veneţian, chipul ei era surâzător, chiar dacă de o albeaţă cadaverică, şi părea că mă fixează încă din depărtare. Hipnotizat, am aşteptat aproape nemişcat întâlnirea cu această prezenţă stranie. Vedeam distanţa dintre noi micşorându-se şi nu ştiam cum să reacţionez, până când, lipindu-mă de peretele casei vecine, am lăsat să treacă curioasa apariţie. Şi deodată, în momentul în care ne-am încrucişat, arătarea şi-a întors faţa către mine şi, timp de câteva secunde, mi-a surâs.
Numai că, acest chip diafan văzut de departe, s-a transformat ca prin minune într-o hârcă înspăimântătoare, imaginea morţii care te cheamă şi te atrage de manieră irezistibilă. Mi-am luat picioarele la spinare şi am alergat până la hotel, fără să mă mai opresc. Cu inima bătând ca o pendulă stricată, i-am povestit istoria mea, a doua zi, patronului hotelului. A surâs şi mi-a spus:
“Nu eşti prima persoană căreia i se întâmplă această aventură! Acum vreo trei secole, o tânără veneţiană numită Giovanna Ferucci trăia în acest cartier. Logodnicul ei, marinar plecat pe mările lumii, i-a promis s-o ia în căsătorie la întoarcere. Numai că, după doi ani, văzând că logodnicul nu mai revine şi crezând că a murit undeva printre barbari, frumoasa veneţiană s-a căsătorit. Şi iată că logodnicul reapare, află adevărul şi o roagă să vină să-l întâlnească pentru ultima dată. După câteva zile, în care nimeni nu avusese nicio veste dela cei doi tineri, resturile lor lumeşti au fost găsite plutind în canalul alăturat. Probabil că logodnicul nefericit a preferat să o ştie moartă, mai degrabă decât în braţele altuia. După care s-a omorît şi el. De atunci, în fiecare noapte cu ceaţă, trecătorii din cartier întâlnesc fantoma tinerei veneţiene care nu-şi poate găsi odihna veşnică pentru că a trădat jurământul de fidelitate făcut logodnicului ei.”
Numai întâmplarea a făcut să ne încrucişăm privirile! Însă, din acea seară, evit să revin singur la hotel în nopţile ceţoase.
–
Text: Adrian Irvin Rozei, Veneţia, San Pantalon, Dorsoduro, iulie 2008. Foto: Bogdan Stanciu, placă de colodiu umed – emulație digitală