Colonelul Aureliano Buendia a organizat treizeci şi două de răscoale armate şi a fost tot de atâtea ori învins. De la şaptesprezece femei diferite a avut şaptesprezece băieţi care fură exterminaţi, unul după altul, într-o singură noapte, atunci când cel mai mare nu împlinise încă treizeci şi cinci de ani. Scăpă din paisprezece atentate, din şaizeci şi trei de ambuscade şi din faţa unui pluton de execuţie.
Supravieţui unei doze de stricnină turnată în cafea şi care ar fi fost prea de ajuns ca să ucidă un cal. Refuză Ordinul Meritului pe care i-l decernase preşedintele Republicii. A fost pro-movat la rangul de comandant general al forţelor revoluţionare, autoritatea lui extinzându-se în toată ţara, de la o frontieră la cealaltă, şi devenise omul cel mai temut de guvern, dar niciodată n-a îngăduit să fie fo¬tografiat. Respinse oferta unei pensii viagere care i se propuse după război şi trăi până la bătrâneţe din vânzarea peştişorilor de aur pe care-i producea în atelierul său din Macondo.”
Cu toate că lupta mereu în fruntea trupelor sale, singura rană pe care o primi vreodată şi-a făcut-o el însuşi după capitularea de la Nierlandia care puse capăt unui război civil de douăzeci de ani. Îşi trase un glonte de pistol în piept, iar proiectilul îi ieşi prin umăr fără să fi atins vreun centru vital. Tot ceea ce a rămas din această succesiune de evenimente a fost o stradă cu numele lui în Macondo.
(Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate)