— Fie-ţi milă şi taci, o rugă el.
Fernanda, dimpotrivă, ridică tonul. “N-am nici un motiv să tac, îi zise ea. Cine nu vrea să mă asculte, n-are decât să plece.”
Aureliano Segundo îşi pierdu a¬tunci stăpânirea de sine. Se ridică fără grabă, ca şi cum nu se gândea la altceva decât să-şi dezmorţească mădu¬larele, apoi, cu o furie perfect controlată şi metodică, apucă unul după altul ghivecele cu begonii, ciuberele cu ferigi, oalele cu origan, şi le zdrobi pe rând de pământ în mii de cioburi.
Fernanda se înfricoşă, deoarece până atunci nu-şi dăduse seama prea clar de teribila forţă interioară a pomelnicului ei, însă era prea târziu ca să mai dea înapoi. Târât de acest torent eliberator imposibil de stăvilit, Aureliano Segundo sparse geamul vitrinei şi una câte una, fără să se grăbească, scoase piesele serviciului şi le dădu de pământ, prefăcându-le în pulbere. Sistematic, cu cel mai mare calm, cu aceeaşi nepăsare de care dăduse dovadă când a tapetat toată casa cu bancnote, se apucă apoi să spargă de pereţi cristalele de Boemia, vasele decorate de mână, tablourile cu domnişoarele din gondolele încărcate cu trandafiri, oglinzile cu cadre aurite şi tot ce se putea sparge, de la camera de primire până la hambar, şi termină cu urciorul cel mare din bucătărie care se sparse în curte cu un zgomot profund de explozie.
Apoi se spălă pe mâini, îşi azvârli pe umeri bucata de pânză cerată şi, înainte de a bate miezul nopţii, se întoarse cu câteva ciozvârte uscate de carne sărată, cu câţiva saci de orez şi de porumb plini cu gărgăriţe şi cu câţiva ciorchini de banane toate zbârcite. De atunci nu mai lipsiră niciodată alimentele.
Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singurătate”