Nu e bine domnu’ guvernant, nu e bine…
Rapidul Iași – București. Vagon clasa întâi, preț pe măsură. Vagonul de pe vremea lui Ceașcă: plusul rosu al scaunelor tocit complet, fără aer condiționat. Controlorul s-a lasat cu tot gabaritul ca sa deschidă putin geamul înțepenit si ne-a spus zâmbind moldovenește că aerul condiționat este optional la un rapid. Nu a mai așteptat întrebările noastre suplimentare. Slava Domnului, afara ploua si e răcoare. La un moment dat, merg, ca tot omul, la toaletă. Una era blocată. Aștept. Nimic. Ma hotarasc sa merg în cealaltă parte, opusa. Ocupata si asta. Ușoară panică.
Nu pot sa ma duc la alta, pentru ca urmează locomotiva. Bat la ușă. In sfârșit, iese un bătrânel cu șapcă, destul de încurcat. Intru si îmi dau seama motivul: in wc nu curge pic de apa. Si trapa de evacuare este blocată. Vizual si olfactiv, sunt otrăvit pentru o lună. Un rapăn comunist zace pe ușă, pereți, linoleumul cleios. Curge o apa incerta pentru spălat pe maini, dar nu este decât un pic de hârtie igienica roz-glaspapir – ciudat, in wc nu este hartie ci doar produsul defecării; oare bătrânelul cum s-a șters la fund?! – si un săpun nămolos si scârbos. Rup o bucățica de hârtie ca sa deschid ușa. In compartiment, ma rog sa nu iau păduchii uitați de generațiile anterioare.
Bogdan merge la clasa a doua, unde există priză, ca sa lucreze ceva urgent. Clasa întâi este privata de acest lux. A gasit validă una din trei încercate. Ma întind, singur in compartiment. Dupa o vreme, se intoarce destul de bulversat. Află ca prizele ar fi trebuit sa fie toate închise, pentru ca mai multe laptopuri s-au ars iar CFR-ul a fost dat in judecata pentru recuperarea prejudiciului. Asus-ul lui a scăpat.
Desi aproape toate compartimentele de clasa întâi sunt goale, al nostru se umple brusc la o statie cu doua conlocuitoare infustănite, gureșe si penticostale, care încearcă sa-l duca pe calea cea buna pe un bătrânel vinovat. Dupa cateva tentative ratate de salvare, scot imediat salamul si painea si încing un mic dejun cu iz de usturoi. Intre timp, părăsim rapid câmpul de lupta culinaro- prozelitist si ne alegem o cutie cu plusul rosu perfect goala, un ambalaj cu scaune pentru încercat senzațiile ceferiste. Intr-un (aproape) final, alegem sa ne uitam la un film chinezesc foarte pictural. Dar, soarele bate direct in ecran. Trag de perdeaua soioasa si cedează, cade cu tot cu șină. Pe partea cu holul, perdelele sunt inlocuite cu semne rupestre: urme de degete. Reușesc sa pun șina intr-un echilibru precar. Repet regulat operația, de vreo trei ori. Evident, după o ora si in plină acțiune, bateria cedează in uralele noastre.
Într-un final, cade si perdeaua, ca o cortina peste un final de act ratat. Mai avem vreo doua ore si ajungem la destinație. Nu pot decat sa sper (iluzoriu…) ca banii luati de pe CFR-Marfa sa fie investiți intr-un transport in parametri normali pentru bipedele care au treabă prin țară. Pe drum, pe geam, văd o țară care arată părăsită, murdărită, îmbătrânită, rușinată, umilită. Simt ca nu mai este mult și nu se va mai putea face mai nimic. E deja destul de târziu…
P.S. I-as plimba pe toți guvernanții noștri vreo 2o de ani exact in acest tren, în cerc, pâna când o sa-i uitam definitiv. In acel moment așteptat, vor fi deversați prelung într-o gară fictivă. (I.C.)