Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă veștejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopțile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toți cădem. Și mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toți și în oricine,

Și totuși, este Unul care ține
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

(Rainer Maria Rilke – Toamna)

The leaves fall, fall as from far,
Like distant gardens withered in the heavens;
They fall with slow and lingering descent.

And in the nights the heavy Earth, too, falls
From out the stars into the Solitude.

Thus all doth fall. This hand of mine must fall
And lo! the other one:—it is the law.

But there is One who holds this falling
Infinitely softly in His hands.

(Rainer Maria Rilke – Autumn)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment