Vacanţa de Crăciun se anunţa tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărţile în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracţii şi banchete.
Va fi aceeaşi odaie ce se încălzeşte cu greu, unde vor trece şi aceste zile, la fel sau mai trist ca celelalte.
Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, şi deşi nu dădusem nici o atenţie unei scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut admirator, care vă roagă să petreceţi anul nou la dânsul, în satul C… prin gara M… unde vă aşteaptă o trăsură. De veţi veni sau nu, rămâne cum veţi crede; eu însă, vă aştept. Radu.”
A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol, gândindu-mă să-i răspund, sau să aştept zilele să treacă, pentru a mă decide! Şi modestia rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau şi zgomotul particular al sărbătorilor mă întristă şi mai mult. Un dor de variaţie mă lua mereu şi invitaţia îşi făcea loc ca o preocupare definită.
Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, şi chiar cu o adâncă tristeţe. În dosul gării pustii; găsii trăsura şi ţăranul singur, pe capră, care îmi spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.
Câmpii îngheţate şi crânguri goale rămâneau în urmă, şi apărea… iar tristeţea din tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, şi o fază de lună arată pustiul îngheţat şi fantastic.
Frigul se lăsa aspru… Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puţini, iar căsuţele acoperite cu trestie dădeau fiori…
Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, şi vizitiul îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul îngheţat, casa păru izolată cu totul de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins şi nelocuit.
O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi şi întristat…
Nici o mişcare de primire. Peste tot tăcere. Amorţit de frig, şi rămas singur în sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă serviciul de masă pentru o singură persoană, şi sticlele cu băutură… Aşteptam… Părea că sunt într-o locuinţă din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei clădiri atât de vechi, cu gratii şi ziduri groase.
O căldură plăcută, totuşi, şi aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva şi aşteptam.
O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o citii:
„Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat”. Magda.
Îmi trăsei scaunul, şi stam trist, privind serviciul singuratic şi buteliile, într-o tăcere care îneca orice surprindere de relaţiuni omeneşti, şi care spunea: adu-ţi aminte că eşti departe şi nu mai cerceta nimic…
Stam însă în sufragerie, în ţăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap, bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe care în amorţirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi şi groase spuneau: „rămâi la noi”.
Privirile rătăceau în fumul ţigării, presupunând mulţimea odăilor şi din acest etaj, care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.
Era târziu. Mă plimbam încet şi privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp îngheţat.
Pentru a uita şi opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa de aici, şi trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa aprinsă mă aştepta.
Căldura, covorul moale şi grosimea zidurilor zugrăvite de mult, şi aceleaşi gratii la ferestrele stinse de un desiş de copaci lungi şi goi mă izola liniştit pentru a mă crede într-o locuinţă visată în care aş fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de poveşti arăta odaia unei femei, care părea că pluteşte pe lângă mine, şoptitor, pentru a mă face să zâmbesc.
Lângă pat pe o măsuţă, câteva cărţi, un caiet gros, o cutie de fondante şi ţigări fine, stăteau ca nişte tovarăşe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună.
Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă ce o adusesem, luând şi din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne, luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeaşi mână ce-mi scrisese scrisorile ce le primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o locuinţă atât de veche şi aproape pustie, ascultând şoapte duioase pentru a nu mă simţi amăgit.
Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicaţie:
„Nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, şi mai totdeauna cu urmări triste. Aş dori ca această nebunie a mea să-ţi rămână indiferentă. Mi s-a părut viaţa în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simţi-o fără a şti nimeni, – până atunci, când felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.
Sărbătorile le voi petrece cu familia în oraşul din care ai plecat, şi ne vom întoarce aici pe la mijlocul lunii.
Încă o dată, te rog să ierţi singurătatea şi neexplicarea în care îmi place să mă afund, visând la atâtea la câte au fost..
Scrie-mi ceva în acest caiet… M”.
În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufişului de copaci, ce înconjura ca un crâng această casă depărtată.
M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată şi caldă, iar zarea se întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii îngheţate şi zboruri de păsări iernatice.
Spălându-mă, mă trezii, şi mă simţeam întrucâtva mai lămurit de situaţia mea; mă gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu ştiu câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a pleca şi coborâi uşor scara lată şi veche, pe unde venisem.
Trăgând un drug de la uşa uscată, din sala de piatră ieşii pe nişte trepte vechi şi înverzite, privind aleea nesfârşită şi goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuşi, părea mai puţin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.
Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…
Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea aici, desigur, după multe zile şi nopţi de singurătate gândită…
Masa şi vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării întredeschisă, licărea de butelii… Nopţi de visare, în care uitam oraşul, spre care trebuia să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet şi voiam să-i scriu, după cum mă ruga, terminând scrisoarea.
Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, şi aprinsei o ţigară fină din cele lăsate de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare:
„Buteliile de vin, consumate de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un beţiv. Poate că vei uita că am petrecut un an nou într-o clădire veche şi fantastică, care m-a putut găzdui atât de puţin pentru a mă reda mai învins în zgomotul oraşului, ce va pătrunde în odăiţa închiriată ce se încălzeşte atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea mea, şi nu cred că voiai o astfel de amintire… după cum şi eu voi duce cu mine un duios ecou, care nu ştiu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns şi mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu ştiu cum le voi privi, ca să nu plâng. B.”
Sunt mulţi ani, şi palate vechi, şi case vechi stau uitate în depărtări de sate… şi câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…
(George Bacovia, Din ciclul „Bucăţi de noapte”)