În vremea regimului comunist, penitenciarul Jilava a fost, ca toate închisorile destinate detenţiei “politicilor”, nu un centru de recuperare socială şi reintegrare, ci un adevărat laborator destinat exterminării morale şi fizice a celor închişi. Poate cu excepţia Piteştiului, unde reeducarea condusă de Ţurcanu şi Nicolski le confiscase celor supuşi experimentului până şi moartea ca izbăvire, în toate celelalte gardienii păreau că te întreabă un singur lucru: n-ai de gând să mori odată?
De curând, emisiunea TVR “Nocturne” a Marinei Constantinescu l-a avut ca invitat pe profesorul Marcel Petrişor, autorul piesei de teatru “Secretul Fortului 13”. Marcel Petrişor a fost arestat în repetate rânduri, începând cu 1951, având pe dosar cea mai rea ştampilă: “legionar”. Condamnat la moarte, apoi la 25 de ani de muncă silnică, a fost eliberat odată cu ultimii “politici”, în 1964, după ce ispăşise 13 ani de teminţă.
Iată câteva dintre mărturiile sale despre “Laboratorul Jilava”.
“M-au băgat într-o cameră la Interne, unde Saşa [Alexandru] Ivasiuc era pe rangă. Scoseseră totul din el: era plin de sînge amestecat cu fecale şi urină. Pur şi simplu îl loveau de pereţi apucînd cîte doi de rangă şi făcîndu-i vînt cu putere. Carnea se supunea şi aluneca inerţial, iar pe parchet rămîneau urmele acelea înfiorătoare de sînge, fecale şi urină. Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd spre mine: «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m-a văzut, dar, oricum, are dreptate». În timp ce eram împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: «Acu’ ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o luăm, dar măcar de izbutea manifestaţia!». Întrebările şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile. Dar un intelectual prins într-o atare situaţie foloseşte instinctiv supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un şoarece raţional care dă cu ideile din colţ în colţ. M-au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lîngă Ivasiuc, nu ne-ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare – efecte mai dureroase decît cauzele –, aceeaşi zbatere în şi din cap. La început te abţii, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poţi urla, deşi ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate fi alta. Iar îngerul se roagă lîngă tine pînă la capăt, chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au dizolvat sub argumentul contondent… Şi în anchetă se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămîi beteag rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o nesfîrşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că te vei întîlni cu prietenii cei mai buni…”.
Ce viata pot avea unii oameni 🙁