Cronica unei morţi anunţate

“În ziua în care avea să fie omorît, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci şi jumătate, pentru a aştepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase că străbătea o pădure de ficuşi uriaşi unde se cernea o burniţă fină şi, preţ de o clipă, a fost fericit în vis, dar deşteptîndu-se se simţi stropit de găinaţ din cap pînă în picioare. ‘Întotdeauna visa copaci’, îmi spuse Placida Linero, maică-sa, evocînd, douăzecişişapte de ani mai tîrziu, amănuntele acelei zile nefericite de luni. ‘Cu o săptămînă înainte visase că era singur într-un avion de staniol care zbura fără să se izbească printre migdali’, îmi spuse. Avea o faimă temeinic cîştigată de tălmăcitoare fără greş a viselor altora, dacă îi erau povestite pe inima goală, însă nu desluşise nici un semn râu în cele două vise ale fiului ei, şi nici în celelalte, tot cu copaci, pe care el i le povestise în dimineţile de dinaintea morţii.

Nici Santiago Nasar nu luă visul ca pe o prevestire. Dormise puţin şi prost, fără să-şi mai scoată hainele, şi se trezi cu durere de cap şi cu un gust de cocleală în cerul gurii, pe care le-a pus fireşte pe seama chefului de la nunta ce se prelungise pînă după miezul nopţii. Nenumăratele persoane întîlnite pe drum de cînd plecase de acasă la şase şi cinci şi pînă ce fusese înjunghiat ca un porc, un ceas mai tîrziu, şi-l aduceau aminte puţin adormit dar bine dispus, spunîndu-le tuturor, ca din întîmplare, că era o zi minunată.” […]

“Se pregăteau să-şi ia micul dejun cînd îl văzură intrînd pe Santiago Nasar, plin de sînge, ducîndu-şi în mîini măruntaiele ca pe un ciorchine. Argenida Lanao, fata cea mai mare, povesti că Santiago Nasar mergea mîndru ca totdeauna, măsurîndu-şi bine paşii, şi chipul său sarazin cu cîrlionţii răsculaţi era mai frumos ca niciodată. Trecînd prin dreptul mesei le zîmbi, şi continuă să meargă prin dormitoare pînă la ieşirea din spatele casei. ‘Am rămas încremeniţi de groază’, îmi spuse Argenida Lanao.

Mătuşa mea, Wenefrida Mârquez, curăţa un hering în curtea casei sale, dincolo de fluviu, şi-l văzu coborînd scările cheiului vechi, câutîndu-şi cu pas hotărît drumul către casă.

– Santiago, băiatule, îi strigă, ce-i cu tine?

Santiago Nasar o recunoscu.

– M-au omorît, mătuşă Wene, spuse.

Se poticni de ultima treaptă, dar se îndreptă imediat. ‘A avut chiar grijă să-şi scuture ţărîna de pe măruntaie’, îmi spuse mătuşa Wene. Apoi intră în casa lui pe poarta din spate, care era deschisă de la ora şase, şi se prăbuşi cu faţa în jos în bucătărie.”

(Gabriel Garcia Marquez, Cronica unei morţi anunţate)