Omul care a văzut prea multe. Povestea lui Kevin Carter și a „Clubului Bang Bang”

“War doesn’t determine who is right, war determines who is left.”
– Bertrand Russell

 

Kevin Carter s-a născut la 13 septembrie 1960 în Parkmore, o suburbie a orașului Johannesburg, dintr-o familie de albi de condiție medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, însă a abandonat școala după doar un an.

Părinții săi erau imigranți de origine engleză și romano-catolici, ceea ce-i ținea destul de departe de brutalitatea regimului afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simțea vinovat pentru situația din țară, pe care o considera nedreaptă, și avea adesea discuții în contradictoriu cu tatăl său. Problemele de conștiință se acutizează când, în 1979, începe stagiul militar obligatoriu, găsindu-se în situația de a servi un regim pe care îl detesta. În 1980 dezertează și se angajează într-un club. Își pierde slujba și are o primă tentativă de sinucidere cu medicamente. Supraviețuieste, revine în armată și, în 1983, este rănit într-un atentat terorist atribuit Congresului Național African, al lui Nelson Mandela, în care mor 19 militari.

În același an își începe munca în presă la Johannesburg Sunday Express, ca fotoreporter la evenimente sportive de weekend.

În 1984 se mută la cotidianul Johannesburg Star și începe documentarea crizei sociale izbucnite cu forță în Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevărată frescă a represiunii, a stării de tensiune și de violență fratricidă care pusese stăpânire pe țara sa în acea perioadă.

Aflat mereu în „linia întâi”, Carter este primul jurnalist care fotografiază sumarele execuții de stradă – prin împușcare sau ardere de viu – scene obișnuite în violențele dintre triburi. Mai târziu, avea sa scrie despre această perioadă a vieții sale: „Am fost șocat și dezgustat de ce făceau… am fost șocat și dezgustat de ceea ce făceam eu. Însă, apoi, oamenii au început să discute despre acele imagini… și am simțit că, poate, acțiunile mele nu erau rele. Să fii martor la ceva atât de oribil nu era neapărat rău.”

Declarația a sunat ca o sumbră profeție. Până la finalul scurtei lui vieți, Kevin avea să rămână martor neputincios al conflictelor și ororilor.

Despre munca sa și a colegilor săi albi de la Johannesburg Star, fotojurnalistul american James Nachtwey, care a lucrat adesea cu Carter, spunea: „S-au expus pericolului, au fost arestați de multe ori, însă niciodată n-au renunțat. Erau efectiv dispuși să se sacrifice pentru lucrurile în care credeau.”

 

Bang Bang

În 1990 izbucnește războiul civil între Congresul Național African și Partidul Libertății Inkatha al etnicilor Zulu. Să te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, așa încât Carter, în echipă cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star și free-lancer-ii Greg Marinovich și Joao Silva – își face de lucru prin Soweto și Tokoza. Grupul devine atât de cunoscut prin relatarea violențelor fără sfârșit din suburbii, încât revista Living din Johannesburg îi poreclește “Clubul Bang-Bang”.

Chiar și în patru, fotografiatul prin zonele rău famate era o mare aventură, prinși cum erau între forțele de securitate și bandele haotice de negri, înarmate grotesc, cu puști AK-47 dar și cu sulițe și topoare.

„La o înmormântare, niște oameni l-au prins pe unul, l-au hăcuit, l-au împușcat, apoi l-au călcat cu mașina și la final i-au dat foc,” spunea ulterior Silva, descriind o scenă tipică. „Prima mea fotografie îl arată pe ăsta întins pe caldarâm, cu ceilalți în jurul lui, urlând. Am fost norocoși că am scăpat nevătămați.”

Ca să mai domolească tensiunea zilnică, dar și ca să intre în gratiile interlopilor, Carter și tovarășii săi încep să fumeze marijuana și apoi „Pipa albă”, un tranchilizant puternic, dintr-un amestec de marijuana și metaqualonă. De aici încolo, el va rămâne dependent toată viață de un tip sau altul de drog.

În 1991, Marinovich primește Premiul Pulitzer pentru fotografia unui etnic zulu înjunghiat mortal de rivali din Congres. Reușita colegului îl ambiționează și mai mult pe Carter, la fel ca și exemplul dat de bunul său prieten Oosterbroek, care avea o viață de familie fericită și ordonată, în timp ce Carter o ținea dintr-o relație eșuată în alta. Din una din aceste aventuri i se naște o fiică.

Acum apar și primele semne de depresie, pe fondul muncii intense și al consumului de drog.

 

În Sudan

În martie 1993, dornic să se detașeze de situația tot mai gravă din țara sa, Carter pleacă, împreună cu Joao Silva, ca atașat la misiunea ONU „Operation Lifeline”, în Sudanul de Sud, dorind să atragă atenția lumii asupra altui nesfârșit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter să facă fotografia vieții lui – cea care i-a adus gloria trecătoare, dar a umplut, totodată, paharul amărăciunii și i-a grăbit moartea.

Pe 11 martie, într-o pauză necesară distribuirii hranei din cargo-ul cu care zburau, Silva și Carter caută subiecte potrivite, la doar câteva zeci de metri de avionul cu provizii.

Atras de un scâncet, Carter vede o fetiță sudaneză subnutrită, emaciată și vizibil epuizată, care se odihnea puțin, aparent încercând să ajungă la centrul de distribuire a hranei.

Peste câteva clipe, lângă ea aterizează un vultur. Ulterior, Carter avea să relateze că a așteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând zadarnic că vulturul își va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. În cele din urmă a apăsat pe declanșator, a alungat pasărea și s-a așezat sub un copac, fumând, plângând și monologând. Nici el, nici altcineva nu știe ce s-a întâmplat cu copilul; cert este însă că fotograful nu l-a ajutat.

Joao Silva avea să dea, dupa câțiva ani, o altă versiune a evenimentelor, în interviul oferit japonezului Akio Fujiwara pentru cartea acestuia, „Băiatul care a devenit carte poștală”. El spune* că fetița fotografiată de Carter fusese lăsată de părinți deoparte doar cât aceștia își primeau porția de alimente distribuită din avion. Totuși, Silva nu confirmă că fetița ar fi fost „recuperată” de părinții ei și întărește faptul că Kevin Carter era într-o stare de șoc, căci vedea pentru prima oară copii suferind de foame. „Era deprimat,” își amintește Silva. „Îmi spunea într-una că vrea să își îmbrățișeze fiica.”

Fotografia este cumpărată de New York Times, care o publică în ediția din 26 martie, producând senzație și totodată un scandal monstruos. Forțat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publică a doua zi o notă în care explică: fetița avusese îndeajuns de multă forță ca să scape de prădător, însă soarta ei a rămas necunoscută.

Nota, semnată de redactorul șef, nu numai ca nu i-a liniștit pe cititorii isterizați, ci i-a adus lui Carter acuze grave pentru că a refuzat să ajute copilul aflat la un pas de moarte.

 

Căderea

În aprilie, Carter decide să devina free-lancer, o poziție care are destule avantaje dar nu oferă siguranța unui venit stabil. Semnează un contract cu Reuters, în apropierea primelor alegeri multirasiale din țara sa. Relatează un conflict inter-rasial din Bophuthatswana, unde asistă la executarea sumară a unor albi. Mai târziu, el avea să scrie: „Întins pe jos, în mijlocul zonei de luptă, mă întrebam când va veni milisecunda în care aveam să mor, punând pe film ceva ce ar putea să fie folosit ca ultima mea fotografie.”

Într-o stare permanentă de tensiune, Carter cade iar în depresie. Începe să bea și își reia obiceiul de a fuma „pipa albă”. Într-o zi își lovește mașina și este deținut 10 ore sub acuzația de conducere sub influența alcoolului. Șeful de la Reuters e furios, iar iubita îi cere să se mute de la ea până ce își va face „ordine în viață”.

Pe 12 aprilie, New York Times îl sună să îi spună că a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditorul Nancy Buirski este surprins să îl audă plângându-se despre probleme personale. „Kevin! Tocmai ai câștigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt așa importante acum,” îi spune ea.

Pe 18 aprilie, Bang-Bang pleaca la Tokoza, 15 km de Johannesburg, pentru un reportaj. Întors acasă înaintea celorlalți ca să dea un interviu despre succesul său, Carter aude la radio că Oosterbroek a fost ucis, iar Marinovich, grav rănit. Este devastat. Spune tuturor ca el, nu Ken, ar fi trebuit să încaseze glontele.

 

Clipa de glorie

Pe 23 mai 1994, la New York, la Universitatea Columbia, Kevin Carter își consumă clipa de glorie: primește trofeul Pulitzer pentru Fotojurnalism. Comitetul Pulitzer a publicat următoarea „legendă” sub imaginea care i-a adus premiul lui Carter:

„Pentru o imagine publicată în premieră în The New York Times, a unei fete sudaneze înfometate care a căzut pe drumul către un centru de distribuție a alimentelor, în timp ce un vultur aștepta în apropiere.”

„Vă jur ca am primit cele mai multe aplauze dintre toți”, le scrie el părinților săi din Johannesburg. „Abia aștept să vă arat trofeul. Este cel mai prețios lucru și cea mai înaltă recunoaștere pe care meseria mea o poate primi.”

Până atunci aproape un necunoscut, Carter respiră, dintr-o data, aerul tare al celebrității. Devine o vedetă, „îmbrăcat în negru, cu brățările lui tribale și cu cercei, mesager al unor povești din prima linie din Africa de Sud a lui Mandela”, scria ulterior editorul Scott Macleod în amplul reportaj „The Life and Death of Kevin Carter” apărut în Time Magazine în septembrie 1994.

Semnează un contract cu Sygma, prestigioasa agenție de imagine reprezentând 200 dintre cei mai buni fotojurnaliști ai lumii. „Poate fi o afacere grozavă,” declara atunci directorul Sygma, Eliane Laffont. „E foarte greu să pătrunzi, dar Kevin e unul dintre puținii care într-adevăr au reușit. Fetele sunt îndrăgostite de el și toată lumea vrea să audă ce are de spus.”

Dar Carter nu apucă se se bucure prea mult de succes: află ca un grup de colegi din Africa de Sud îl acuză de înscenarea fotografiei premiate.

Alții îi critică, din nou, lipsa de etică. „Omul reglându-și obiectivul pentru a capta cel mai exact cadru al suferinței ar putea la fel de bine să fie un prădător, un alt vultur pe scenă,” scrie St. Petersburg (Florida) Times, întrebându-l indirect de ce nu a ajutat-o pe copilă.

Carter experimentase deja, de nenumărate ori, dilema fotojurnaliștilor. „A trebuit să gândesc vizual,” a spus el odată, descriind o fotografie. „Fac un cadru strâns pe un tip mort și o baltă de roșu. În uniforma lui kaki într-o baltă de sânge, pe nisip. Fața mortului este puțin gri. E o scenă vizuală. Înăuntru ceva țipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Las restul pe mai târziu. Dacă nu poți să procedezi așa, las-o baltă și ieși din joc.”

Prietenul său James Nachtwey, fotoreporter de război, îi ia apărarea: „Fiecare fotograf implicat în istoriile astea a fost afectat. Te schimbi pentru totdeauna. Nimeni nu face munca asta ca să se simtă bine. E foarte greu să continui.”

Reizbucnirea scandalului contribuie mult la șubrezirea moralului și-așa zdruncinat al lui Carter.

„Kevin credea sincer că fotografiile pot într-adevăr aduce schimbări radicale, așa cum se întâmplase în Vietnam pentru Statele Unite”, avea să afirme regizorul Dan Krauss, autorul filmului „Moartea lui Kevin Carter”. „El și contemporanii săi credeau că fotografiile vor atrage atenția asupra Africii, că vor ajuta la vindecarea unora din rele. [Premiul] a fost o mare încurajare pentru Kevin, dar în același timp a fost însoțit de o critică foarte puternică. Aceasta a cântărit enorm și a avut efecte devastatoare asupra lui.”

Sfârșitul

Întors fără bucurie acasă, în plină iarnă, Carter este din nou cuprins de sentimente negative. „Jo’burg e uscat, rece și mort și plin de nenorocitele astea de amintiri și de prieteni absenți”, îi scrie el Mariannei Butler, fotoeditor la Esquire.

Deși nu este din vina lui, se simte foarte afectat de anularea unui interviu cu Nelson Mandela, la care trebuia să fie fotograf. Apoi vine o altă lovitură: aflat la Cape Town pentru a acoperi vizita președintelui francez Mitterrand, trimite prea târziu filmul ca să mai poată fi folosit de biroul Sygma din Paris; chiar și așa, se plâng editorii, calitatea fotografiilor este prea slabă pentru pretențiile clienților!

După aceste rateuri profesionale, Carter începe să vorbească deschis despre sinucidere. Parte din anxietate îi este provocată de o acută lipsă de bani.

Acceptă cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj în Mozambic, însă pierde avionul, deși reglase trei ceasuri deșteptătoare. Pleacă până la urmă, dar la întoarcere, pe 26 iulie, uită rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus. Îi spune iubitei lui că se va sinucide.

În dimineața lui 27 iulie merge să livreze o comandă în redacția Weekly Mail, unde se ceartă puternic cu un vechi coleg. Acesta îi dă numărul unui terapeut și-l îndeamnă să sune de urgență.

Măcinat de gânduri negre, caută zadarnic să discute cu văduva lui Oosterbroek, după-amiază.

La 9 seara, își parchează camioneta roșie lângă pârâul Braamfonteinspruit, în suburbiile Johannesburgului, într-un loc unde venea adesea să se joace pe când era copil. Cuplează un furtun de grădinărit la țeava de eșapament a mașinii, introduce celălalt capăt pe fereastra din dreapta, dă drumul la walkman și inhalează până la moarte gazele ieșite din eșapament.

Conform necrologului apărut în Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Kevin Carter a lăsat în mașină mai multe scrisori adresate familiei și puținilor prieteni pe care îi avea. În nota de adio el își mărturisea toate coșmarurile, neputințele, regretul că nu a ajutat copilul din cea mai cunoscută fotografie a lui:

„Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depășește bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există.” […]

„De când am revenit de la New York […] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor și furiei și durerii… copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea politiști, ale călăilor… Am plecat să mă alătur lui Ken, dacă sunt norocos.”

 

Controversa continuă

Sfârșitul tragic al unei cariere începute fulminant a renăscut controversa asupra „fotografiei vieții” lui Kevin Carter, dar și asupra necesității unui cod de etică în această meserie.

Scott MacLeod, șeful biroului din Johannesburg al revistei Time, a publicat o lungă și consistentă documentare sub titlul „Viața si moartea lui Kevin Carter” (“The Life and Death of Kevin Carter”), în Time magazine din 12 septembrie 1994. Șocat de finalul nenorocit al unei vieți atât de frământate, MacLeod căuta să înțeleagă pe cât de bine se poate complexitatea tragicului eveniment: „Puțini jurnaliști au văzut atât de multă violență și traumă ca el”.

Tot despre cazul nefericitului Carter, Susan Sontag scria în cartea sa „Despre fotografie” (“On Photography”):

„Deși aparatul foto este o stație de observare, actul fotografierii este mai mult decât observație pasivă. Precum voyeurismul sexual, el reprezintă un act de încurajare, cel puțin tacită, adesea explicită, că orice se întâmplă, să meargă înainte. Să faci o fotografie înseamnă să te intereseze lucrurile așa cum sunt, în starea lor neschimbată (cel puțin atâta cât să faci o fotografie ‘bună’), să fii în complicitate cu orice face un subiect interesant, demn a fi fotografiat – inclusiv, când este de interes, durerea sau nefericirea altuia.” […]

„Fotografia este esențialmente un act de non-intervenție. Parte din oroarea unor asemenea mostre memorabile ale fotojurnalismului contemporan, precum imaginea călugărului vietnamez întinzând mâna după canistra cu benzină, sau gherila bengaleză înjunghiind cu baioneta un bănuit de colaboraționism, vine din înțelegerea a cât de plauzibil a devenit pentru fotograf, în situația în care are de ales între o fotografie și o viață, să aleagă fotografia. Persoana care intervine nu mai poate înregistra; persoana care înregistrează nu poate interveni.”

Alții îl văd pe Carter ca victimă a propriei sale umanități. Unul dintre aceștia este regizorul Dan Krauss, realizatorul filmului multipremiat „Moartea lui Kevin Carter: Victimă a Clubului Bang Bang” („The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club”) – 2005.

„Mulți fotografi sunt capabili să-și utilizeze aparatul ca pe un scut emoțional care să-i protejeze de lucrurile la care sunt martori. Însă Kevin era la fel de sensibil emoțional la imaginile pe care le vedea, precum era filmul din aparat”, pune punctul pe „i” regizorul, într-un interviu acordat HBO Documentary Films.

Formația Manic Street Preachers îi dedică lui Kevin Carter piesa omonimă** de pe albumul „Everything must go” (1996).

Cu siguranță însă că cel mai profund și plastic omagiu i-a fost adus lui Kevin de Megan Carter, fiica sa. Într-o discuție, peste ani, cu regizorul Dan Krauss, parafrazând fotografia cu vulturul și copilul, ea l-a asemuit pe Carter copilului abandonat, pândit de o lume cinică întruchipată printr-o pasăre de pradă. La doar 16 ani, Megan Carter a înțeles mai bine ca oricine ca tatăl său a fost, ce ironic, ucis tocmai de fotografia care l-a făcut nemuritor.

 

______

Note:

* Silva mai spune ca și el a fotografiat câțiva copii așezați direct pe pământ, care plângeau, însă, „Dumnezeu i–a zâmbit doar lui Kevin. […] Am făcut și eu fotografii asemanatoare, dar n-am câștigat Premiul Pulitzer. Asta e viața.”

** Versuri:

KEVIN CARTER – MANIC STREET PREACHERS

Hi Time Magazine
Hi Pulitzer Prize
Tribal scars in Technicolor
Bang bang club AK 47 hour

Kevin Carter

Hi Time Magazine
Hi Pulitzer Prize
Vulture stalked white piped lie forever
Wasted your life in black and white

Kevin Carter x3

The elephant is so ugly he sleeps his head
Machetes his bed Kevin Carter Kaffir lover forever
Click click click click click
Click himself under

Referințe:

• First Draft by Tim Porter http://www.timporter.com/firstdraft/
• Scott Macleod, “The Life and Death of Kevin Carter”, Time magazine, vol 144, no 11, Sept. 12, 1994
• Susan Sontag, On_Photography. New York: Farrar, Straus and Giroux, 1977. ISBN 0374226261 Conform en.wikipedia.org
• http://www.hbo.com/docs/programs/kevincarter/interview.html
• Surse foto: www.worldsfamousphotos.com și www.thebangbangclub.com