„Ce rare sunt mormintele frumoase ridicate de cei lăsați în urmă, și ce rar indică, prin simplitatea lor, ori prin lipsa de banalitate a inscripției, o durere adevărată, cizelată într-o inimă duioasă. (…) Mormântul prea luxos te înstrăinează de ideea morții, știind cât de ușor se alină cu bani durerea, cât de des se ascunde, chiar îndărătul lacrimilor fiului, bucuria moștenirii tatălui.”

„Poate că în amintirea acelor vremi, nu prea depărtate, cimitirul Bellu a rămas și astăzi, dumineca, loc de petrecere pentru mahalagioaicele ce râd și plâng atât de lesne; loc de excursie pentru pensionatele de domnișoare, ce se plimbă agale, două, câte două, în uniformă neagră sau cenușie, cu fuste din ce în ce mai lungi; (…) loc de întâlnire, în fine, pentru perechi amoroase cărora le place neturburata cetate a morților, așternută cu atâtea flori…”

(Henri Stahl)