În noapte undeva mai e tot ce-a fost şi nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. În Hades e – tot ce-a trecut Din aheronticul ţinut vin toate amintirile. În Hades e – tot ce-a trecut prierii şi iubirile. (Lucian Blaga, „În noapte undeva mai e”)
Târziu, când zăpezile sunt albastre… Într-un sat din câmpia Dunării, Bănică adoarme într-o seară viforoasă de februarie și are un vis minunat. Cățelul sau, Tocănel, îl insoțește în această experiență uimitoare. Ei reușesc să salveze de la îngheț albinele din stupi și cocosul de lemn de pe stâlpul porții, printr-un procedeu staniu: împingând soba pe…
În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf. Aznoapte, soră, N-a mai bătut nici-o oră. (Tudor Arghezi, „Ceasul de-apoi”)
În moarte se respiră greu În schimb, e veşnică. Mereu Voi respira şi tot mai greu Această stare de ne-eu. (Marin Sorescu)
The heart asks pleasure first, And then, excuse from pain; And then, those little anodynes That deaden suffering, And then, to go to sleep; And then, if it should be The will of its Inquisitor, The liberty to die. (Emily Dickinson)
Now let the day Just slip away So the dark night May watch over you Nocturne (Secret Garden, “Nocturne”) SECRET GARDEN – Nocturne
Noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fîn: vai mie, vai ţie, păianjeni mulţi au umplut apa vie. odată vor putrezi şi îngerii sub glie, tărîna va seca poveştile din trupul trist. (Lucian Blaga, “Paradis în destrămare” – fragment)
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi. Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă Şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep? Credeţi-mă, credeţi-mă, despre ori şi ce poţi să vorbeşti cât vrei: despre soarta şi despre şarpele binelui, despre arhanghelii cari ară cu plugul grădinile omului, despre cerul…
Ca un păienjeniş, tăcerea se întinde prin unghere, Câteva raze mai clipesc stinghere, prin unghere, Şi iată, visul vine pe furiş, Şi intră în odaia mea tiptil, ca un copil. Pe la fereastră, Ca un bătrân cântând din flaut, Trece… vântul rece. Cu-atâtea vise-n traista lui albastră, Tăcere… ochii zilei s-au închis. În seara asta…
Acolo, unde nu-i nimeni, Nici umbre, Unde se duc Mulţime de ani, Şi zgomotul zilei, Şi tăcerea nopţii… Unde toate sunt ştiute… Acolo, spun călătorii, Că numai rafale de foc Se denunţă Lugubru, metalic, Din minut în minut. Acolo, unde nu-i nimeni, Şi nu mai trebuie Nici un cuvânt. […] (George Bacovia, “Sic transit…”)