Ce tânăr sunt

Paris, ianuarie 2014 Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare oricărui zvon ce calea mi-o aţine; supus, în blânda vântului strânsoare, precum în parcuri plante suitoare, vrea doru-mi vrejurile să-şi anine. Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc, atât cât simt că pieptul se lărgeşte. Căci este timp de drum să mă gătesc, când din răcoarea-acestor maluri, ziua în…

Singurătate | Solitude (Tribute to Michael Kenna II)

Singurătatea ca o ploaie-mi pare. Din mări ea suie către înserare; şi din câmpii pierdute-n depărtare suie la cer, statornicu-i lăcaş. Şi-abia din cer se lasă pe oraş. Şi plouă-n ora vag crepusculară, când toate străzile spre zori se-ndreaptă, când trupuri ce nimica nu aflară, dezamăgit şi trist se trag deoparte; când oameni care se…

Țara de piatră

„În trenul acesta, înainte de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mâncând un măr, și felul cum moții privesc munții. (…) Tăcuți, pe gânduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau și se deschideau lăsând să intre munții înăuntru, în fâșii subțiri. (…) Femeia a început…

Mahaparinirvana

Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade
– Mahaparinirvana –
Ioan Petru Culianu
Dupa trei saptamani de sedere la Chicago, seara de luni 14 Aprilie este a doua pe care o petrec impreuna cu Mircea si Christinel Eliade. Studentii de la Disciples of the Divinity School House, unde sunt gazduit, au lunea o cina in comun. Contrar asteptarilor mele, cina se termina la sapte. As mai avea timp sa trec pe la ei, cu pretextul de a manca impreuna un cantalup. De o saptamana, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce in cosul pieptului si e cuprins de o ciudata oboseala. In primele doua saptamani dupa venirea mea am lucrat amandoi cu spor la diverse lucruri – intre altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 Decembrie, 1985. In fond, paguba materiala a fost redusa: toate hartiile importante au fost salvate. Au pierit carti si scrisori numai. Pentru Mircea Eliade, insa, incendiul a avut o alta semnificatie. Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj, ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre, incat cred ca-l inteleg. Se gandeste oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consuma biblioteca si pe savant cu ea?
(Jurnal, 4 aprilie 1986, despre seara petrecuta la Christinel si Mircea Eliade, impreuna cu fiziciana Sanda Loga: “M. E. citeste foarte mult despre Life after Life – Viata dupa viata – si e convins ca moartea e un “semn de lumina”. Repeta asta de mai multe ori. Chr. si S.L. numesc autorii a doua carti, care au adunat marturiile unor oameni scapati ca prin minune de la moarte. De fapt, de 30 si mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale. Jurnal 5 aprilie: “Oare pe cine incearca sa convinga de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine insusi? Pe amandoi, cred. Si poate ca universul contine, printre altele, si acest viclesug: ca daca cineva isi construieste un “palat in ceruri” – orice fel de palat! – se va duce sa locuiasca acolo in eternitate. Poate ca totusi paradisele exista. Cat despre infern, nu sunt sigur: infernul ar putea fi doar uitare. Desi, un bun muncitor probabil ca va reusi sa-si cladeasca si un infern dincolo”).