Cerşim la poarta gândului şi-a vieţii,
Ne facem coif, însăilând ciulinii,
Cădem răpuşi când se desfoaie crinii
Ademenind, cu iz dulceag, drumeţii.

Jur împrejur, oştirile luminii
Se-neacă-n vălul plumburiu al ceţii.
O candelă mi-a tămâiat pereţii,
Dar sufletul mi l-au târât asinii.

Îi spun adio norului din slavă
Şi mă-nvelesc în nobil patrafir.
Mă-ntreb de-i viaţa preaplecată sclavă

A morţii care ia de-a pururi bir.
Şi ploaia clipei leapădă otravă,
Pe orbul timp înfăşurând un fir.

(Adrian Munteanu – „Cerşim la poarta gândului”, vol. „Casa fără ziduri, Sonete 2”, Arania, 2006)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment