The road crossed a dried slough where pipes of ice stood out of the frozen mud like formations in a cave. The remains of an old fire by the side of the road. Beyond that a long concrete causeway. A dead swamp. Dead trees standing out of the gray water trailing gray and relic hagmoss. The silky spills of ash against the curbing. He stood leaning on the gritty concrete rail. Perhaps in the world’s destruction it would be possible at last to see how it was made. Oceans, mountains. The ponderous counterspectacle of things ceasing to be. The sweeping waste, hydroptic and coldly secular. The silence.

(Cormac McCarthy, The Road)

*
Drumul traversa o baltă secată, în care ţevi de gheaţă ieşeau din noroiul întărit, ca nişte stalagmite într-o peşteră. Resturile unui foc de demult, pe marginea drumului. Mai încolo, un zăgaz de beton. O mlaştină moartă. Copaci uscaţi ieşind din apa cenuşie, de care atârnau aţe de muşchi gri, străvechi. Grămăjoare de cenuşă mătăsoasă, lângă bordură. Se opri şi se sprijini de balustrada de beton zgrunţuros. Poate că, prin distrugerea lumii, va fi în sfârşit posibil să se vadă cum a fost făcută. Oceane, munţi. Anevoiosul spectacol în sens invers al lucrurilor ce încetează să mai fie. Pustietatea atotcuprinzătoare, hidropică, profană şi rece. Tăcerea.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește de Irina Horea, București, Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment