Când am plecat din lumea asta vie
Spre malul cu durere şi lumină,
Cei ce-au rămas în casa mea la cină
Striveau tăcuţi fărâma de vecie.

Mă întorceam ades cu tolba plină,
Rosteam spre toţi cuvinte ce îmbie,
Ceream un colţ de pâine aurie
Şi-un strop de apă dulce şi senină.

Cu ei am stat în seri cu lună nouă,
Le-am răsădit speranţa pe la porţi
Şi am uscat durerile de rouă.

Cu toţi am tras nădejdile la sorţi
Şi m-am gândit o clipă, poate două,
Că n-am murit, doar cei de azi sunt morţi.

(Adrian MunteanuCând am plecat din lumea asta vie. 2004 – text nepublicat în volum)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment