O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.

Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.

Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta

De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta,
Din gând pierit urcaţi-le pe cer!

(Adrian Munteanu, “Tăcerea clipei, Sonete 1”, Arania, 2005)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment