Știa că-şi făcea speranţe fără nici un temei. Spera să fie mai senin acolo, deşi, din câte ştia el, lumea se-ntuneca pe zi ce trecea. Odată găsise un exponometru într-un magazin foto, pe care se gândise că l-ar putea folosi ca să facă o medie a intensităţii luminii pe parcursul a câteva luni şi-l dusese cu el multă vreme, cine ştie, poate găsea nişte baterii, dar nu găsise.

Noaptea, când se trezea tuşind, se ridica în capul oaselor şi-şi acoperea creştetul cu mâna, ca să se apere de întuneric. Ca un om care se trezea într-un mormânt. Ca acei morţi din copilăria sa, exhumaţi şi mutaţi în altă parte pentru a face loc unei autostrăzi. Mulţi muriseră din pricina unei epidemii de holeră şi fuseseră îngropaţi în lăzi de lemn, iar lăzile putreziseră şi se desfăceau. Morţii ieşeau la vedere culcaţi pe-o parte, cu picioarele strânse la piept, alţii pe burtă. Străvechile monede de cupru, de un verde-mat, alunecau din ascunzişurile găvanelor pe podelele mânjite şi putregăite ale coşciugelor.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment