Traversară câmpul şi intrară în pădure, din partea opusă. Şinele veneau din interiorul ţării, pe un terasament înalt, şi traversau pădurea. Locomotiva era un diesel electric, urmată de opt vagoane din oţel, pentru călători. Îl luă pe băiat de mână. Hai să ne-aşezăm şi să privim, spuse el.

Totul era acoperit de cenuşă. Coridoarele, pline de gunoaie. Valizele, deschise pe scaunele unde fuseseră trase din plasele de deasupra şi de mult jefuite. În vagonul-restaurant, găsiră un vraf de farfurii de hârtie, iar el suflă praful de pe ele şi le vârî în hanorac, şi altceva nimic.

Cum a ajuns aici, tati?
Nu ştiu. Poate că-l conducea cineva spre sud. Un grup de oameni. Şi-aici o fi rămas fără combustibil.
E de multă vreme aici?
Da. Aşa cred. De multă vreme.

Trecură şi prin celelalte vagoane, apoi pe şine până la locomotivă şi urcară pe pasarela îngustă. Rugină, vopsea scorojită. Se strecurară în cabină, el suflă praful de pe scaunul mecanicului şi-l puse pe băiat la tabloul de comandă.

Sistemul era foarte simplu. Nu prea era altceva de făcut decât să-mpingi maneta de acceleraţie. Scoase zgomote ca de tren şi şuieră ca o locomotivă, dar nu era sigur că toate astea aveau vreun înţeles pentru băiat. După o vreme, rămaseră pur şi simplu cu privirile la geamul murdar, dincolo de care vedeau şinele care se pierdeau, la o curbă, în pustiul plin de bălării. Chiar dacă vedeau lumi diferite, ce ştiau era unul şi acelaşi lucru. Anume că trenul va rămâne acolo pentru eternitate, descompunându-se lent, şi că nici un tren nu va mai circula vreodată.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment