Mergeau mai departe, slabi, murdari, ca nişte toxicomani vagabonzi. Încotoşmănaţi în pături din pricina frigului, cu răsuflarea aburindă, îşi târşâiau picioarele prin troienele negre, mătăsoase. Traversau întinsa câmpie de coastă, unde vânturile seculare îi biciuiau cu nori şuierători de cenuşă, obligându-i să-şi găsească adăpost oriunde puteau. În case, hambare, sub malul şanţului de lângă drum, cu păturile trase peste cap şi cerul amiezii negru precum temniţele iadului. Îl ţinea pe băiat strâns îmbrăţişat, îngheţat până-n măduva oaselor. Nu-ţi pierde curajul, spuse el. O să răzbim.

Pământul era crestat, erodat, sterp. Oase de creaturi moarte presărate în aluviuni. Mormane de gunoaie indistincte. Ferme pe câmpuri, cu tencuiala scorojită, cu şindrila desprinsă, căzută. Totul fără umbră, fără identitate.

Drumul cobora printr-o junglă de kudzu uscat. O mlaştină în care stufărişul mort plutea pe apă. Dincolo de marginea câmpurilor, ceaţa mohorâtă atârna peste pământ şi cer deopotrivă. După-amiaza târziu începu să ningă, iar ei îşi continuară drumul, acoperiţi cu prelate, cu ninsoarea umedă sfârâind pe folia de plastic.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment