De la o vreme, când şi când, zăreau la marginea drumului mici movile de pietre. Erau simboluri în limba ţiganilor, semne de orientare uitate. Primele pe care le vedea de multă vreme, atât de răspândite în nord, marcând drumul dintre oraşele jefuite, devastate, mesaje fără speranţă pentru cei dragi, pierduţi şi morţi. La acea vreme, proviziile de alimente se epuizaseră, criminalitatea stăpânea întreaga ţară. Lumea avea să fie în curând populată îndeobşte de oameni capabili să-ţi mănânce copiii în faţa ochilor, iar oraşele aveau să cadă în mâinile bandelor de jefuitori negri de funingine, care-şi săpau tuneluri printre ruine şi apăreau, doar cu dinţii şi ochii albi, târându-se dintre dărâmături, aducând conserve de mâncare, înnegrite de foc, neidentificabile, în pungi de plastic, asemenea unor cumpărători din magazinele iadului.

Pudra catifelată şi neagră umplea străzile ca cerneala unei caracatiţe care se vălătucea pe fundul mării, frigul se furişa peste tot, întunericul se instala devreme, iar hoitarii care coborau cu torţele lor prin canioanele abrupte făceau la fiecare pas găuri mătăsoase în cenuşa troienită, ce se-nchideau ca nişte ochi în urma lor. Pe drumuri, pelerinii cădeau din picioare, se prăbuşeau şi mureau, iar pământul sterp şi învelit în giulgiu se rostogolea prin dreptul soarelui şi se-ntorcea fără să lase vreo urmă, la fel de nebăgat în seamă ca şi trecerea oricărei alte lumi surori, fără nume, în bezna străveche de dincolo de el.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment