They began to come upon from time to time small cairns of rock by the roadside. They were signs in gypsy language, lost patterans. The first he’d seen in some while, common in the north, leading out of the looted and exhausted cities, hopeless messages to loved ones lost and dead. By then all stores of food had given out and murder was everywhere upon the land. The world soon to be largely populated by men who would eat your children in front of your eyes and the cities themselves held by cores of blackened looters who tunneled among the ruins and crawled from the rubble white of tooth and eye carrying charred and anonymous tins of food in nylon nets like shoppers in the commissaries of hell.

The soft black talc blew through the streets like squid ink uncoiling along a sea floor and the cold crept down and the dark came early and the scavengers passing down the steep canyons with their torches trod silky holes in the drifted ash that closed behind them silently as eyes. Out on the roads the pilgrims sank down and fell over and died and the bleak and shrouded earth went trundling past the sun and returned again as trackless and as unremarked as the path of any nameless sisterworld in the ancient dark beyond.

(Cormac McCarthy, The Road)

*

De la o vreme, când şi când, zăreau la marginea drumului mici movile de pietre. Erau simboluri în limba ţiganilor, semne de orientare uitate. Primele pe care le vedea de multă vreme, atât de răspândite în nord, marcând drumul dintre oraşele jefuite, devastate, mesaje fără speranţă pentru cei dragi, pierduţi şi morţi. La acea vreme, proviziile de alimente se epuizaseră, criminalitatea stăpânea întreaga ţară. Lumea avea să fie în curând populată îndeobşte de oameni capabili să-ţi mănânce copiii în faţa ochilor, iar oraşele aveau să cadă în mâinile bandelor de jefuitori negri de funingine, care-şi săpau tuneluri printre ruine şi apăreau, doar cu dinţii şi ochii albi, târându-se dintre dărâmături, aducând conserve de mâncare, înnegrite de foc, neidentificabile, în pungi de plastic, asemenea unor cumpărători din magazinele iadului.

Pudra catifelată şi neagră umplea străzile ca cerneala unei caracatiţe care se vălătucea pe fundul mării, frigul se furişa peste tot, întunericul se instala devreme, iar hoitarii care coborau cu torţele lor prin canioanele abrupte făceau la fiecare pas găuri mătăsoase în cenuşa troienită, ce se-nchideau ca nişte ochi în urma lor. Pe drumuri, pelerinii cădeau din picioare, se prăbuşeau şi mureau, iar pământul sterp şi învelit în giulgiu se rostogolea prin dreptul soarelui şi se-ntorcea fără să lase vreo urmă, la fel de nebăgat în seamă ca şi trecerea oricărei alte lumi surori, fără nume, în bezna străveche de dincolo de el.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește de Irina Horea, București, Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment