No lists of things to be done. The day providential to itself. The hour. There is no later. This is later. All things of grace and beauty such that one holds them to one’s heart have a common provenance in pain. Their birth in grief and ashes. So, he whispered to the sleeping boy. I have you.

He thought about the picture in the road and he thought that he should have tried to keep her in their lives in some way but he didnt know how. He woke coughing and walked out so as not to wake the child. Following a stone wall in the dark, wrapped in his blanket, kneeling in the ashes like a penitent. He coughed till he could taste the blood and he said her name aloud. He thought perhaps he’d said it in his sleep. When he got back the boy was awake. I’m sorry, he said.
It’s okay.
Go to sleep.
I wish I was with my mom.
He didnt answer. He sat beside the small figure wrapped in the quilts and blankets. After a while he said: You mean you wish that you were dead.
Yes.
You musnt say that.
But I do.
Dont say it. It’s a bad thing to say.
I cant help it.
I know. But you have to.
How do I do it?
I dont know

(Cormac McCarthy, The Road)

*

Fără listă de lucruri ce trebuie făcute. Ziua, providenţială în sine. Ora. Nu există pe urmă. Acum este pe urmă. Tot ce înseamnă graţie şi frumuseţe şi e apropiat inimii omului are aceeaşi obârşie: suferinţa. Naşterea lor din durere şi cenuşă. Iată, îi şopti el copilului adormit.
Eu te am pe tine.

Se gândea la fotografia lăsată-n drum şi-şi spunea că ar fi trebuit să-ncerce s-o păstreze pe ea în vieţile lor, într-un fel sau altul, dar nu ştia cum. Îl trezi tusea, astfel că se depărtă de culcuşul lor, ca să nu-l trezească pe copil, urmând în întuneric un zid de piatră, învelit în pătură, îngenunchind în cenuşă ca un pocăit. Tuşi până simţi gustul sângelui, rosti numele ei cu voce tare. Poate că-l rostise în somn, îşi spuse. Când se-ntoarse, băiatul era treaz. Îmi pare rău, zise el.
E OK.
Culcă-te la loc.
Aş vrea să fiu cu mama.
El nu răspunse. Se-aşeză lângă mica siluetă învelită în cuverturi şi pături.
După o vreme, întrebă: Adică ai vrea să fii mort?
Da.
N-ai voie să spui aşa ceva.
Dar aş vrea.
Nu mai spune asta. E rău s-o spui.
Nu mă pot stăpâni.
Ştiu. Dar trebuie.
Cum să fac?
Nu ştiu.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește de Irina Horea, București, Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment