Fără listă de lucruri ce trebuie făcute. Ziua, providenţială în sine. Ora. Nu există pe urmă. Acum este pe urmă. Tot ce înseamnă graţie şi frumuseţe şi e apropiat inimii omului are aceeaşi obârşie: suferinţa. Naşterea lor din durere şi cenuşă. Iată, îi şopti el copilului adormit.
Eu te am pe tine.

Se gândea la fotografia lăsată-n drum şi-şi spunea că ar fi trebuit să-ncerce s-o păstreze pe ea în vieţile lor, într-un fel sau altul, dar nu ştia cum. Îl trezi tusea, astfel că se depărtă de culcuşul lor, ca să nu-l trezească pe copil, urmând în întuneric un zid de piatră, învelit în pătură, îngenunchind în cenuşă ca un pocăit. Tuşi până simţi gustul sângelui, rosti numele ei cu voce tare.
Poate că-l rostise în somn, îşi spuse. Când se-ntoarse, băiatul era treaz. Îmi pare rău, zise el.
E OK.
Culcă-te la loc.
Aş vrea să fiu cu mama.
El nu răspunse. Se-aşeză lângă mica siluetă învelită în cuverturi şi pături.
După o vreme, întrebă: Adică ai vrea să fii mort?
Da.
N-ai voie să spui aşa ceva.
Dar aş vrea.
Nu mai spune asta. E rău s-o spui.
Nu mă pot stăpâni.
Ştiu. Dar trebuie.
Cum să fac?
Nu ştiu.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment