„După ce-a murit [tata], l-am visat de două ori. […] În al doilea [vis] se făcea că ne-am întors amândoi în vremurile de odinioară şi eu eram călăre pe un cal şi mergeam noaptea prin munţi. Mergeam printr-o trecătoare prin munţi.

Era frig şi pe jos era zăpadă, iar el a trecut pe lîngă mine şi a continuă să meargă. N-a zis nici o clipă nimic. Doar a trecut cu calul pe lângă mine şi avea o pătură înfăşurată în jurul lui şi ţinea capul plecat, iar când a trecut pe lîngă mine, am văzut că ducea jar într-un corn de bizon aşa cum făceau oamenii pe vremuri, şi am izbutit să văd cornul după lumina dinăuntrul lui. Cam de culoarea lunii. Şi în visul ăla ştiam că el o să se ducă înainte şi că are de gând să facă un foc undeva în întunericul şi frigul de afară, şi mai ştiam că, oricând o fi să ajung şi eu, el o să fie acolo.”

(Cormac McCarthy – Nu există ţară pentru bătrâni. În româneşte la Polirom, 2010)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment