Karin: „Dimineaţa devreme m-a trezit cineva care mă chema cu o voce fermă. M-am ridicat şi am venit în această cameră.

Într-o zi, cineva m-a strigat din spatele tapetului. Am privit în debara şi nu era nimeni. Dar vocea a continuat să mă cheme, aşa că m-am lipit de perete şi acesta s-a dat la o parte, ca un frunziş, şi am intrat înăuntru.

Am intrat într-o cameră mare. E luminoasă şi liniştită. Oamenii se mişcă încoace şi încolo. Câţiva îmi vorbesc şi eu îi înţeleg. E atât de frumos şi mă simt în siguranţă. Pe feţele unora este lumină strălucitoare. Toţi îl aşteaptă pe el să vină, dar nimeni nu este neliniştit. Ei spun că eu pot fi acolo când se va întâmpla.”

(Karin începe să plângă)

„Câteodată am această dorinţă intensă. Îmi doresc cu ardoare acel moment, când uşa se va deschide şi când toate chipurile se vor întoarce spre el.”

Minus: „Şi cine vine?”

Karin: „Nimeni n-a spus cu siguranţă. Dar eu cred că Dumnezeu este cel care ni se va revela nouă, tuturor. Că el este cel care intră în cameră prin acea uşă…”

Minus: „Sunt reale toate astea?”

Karin: „Nu ştiu. Nu ştiu. Sunt prinsă la mijloc şi uneori nu sunt sigură. Ştiu că am fost bolnavă şi că boala mea este ca un vis. Dar acestea nu sunt vise. Trebuie să fie reale. Trebuie să fie reale.

Minus: „Pentru mine nu sunt reale câtuşi de puţin”.

Karin: „Ba da!… Un Dumnezeu a coborât de pe munte. Păşeşte printr-o pădure întunecată. Sunt sălbăticiuni peste tot în întunericul tăcut. Trebuie să fie real. Nu visez, spun adevărul. Acum sunt într-o lume, acum în cealaltă. Nu mă pot opune.”

Din „Såsom i en spegel” („Ca într-o oglindă”), r. Ingmar Bergmann, 1961 – în traducerea prietenului Nicușor Gliga

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment