“Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ale căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete.“

(Gabriel Garcia Marquez, Generalul în labirintul său)