lectia-de-idiosincrazieII

În casă plutea iubirea. Aureliano o exprimă în poeme fără început şi fără sfârşit. Le scria pe pergamente aspre pe care i le dăruia Melchiade, pe pereţii băii, pe pielea braţelor sale, şi pretutindeni apărea, transfigurată, Remedios; Remedios în atmosfera somnoroasă a celor două ceasuri de după amiază, Remedios în respiraţia blândă a trandafirilor, Remedios în clepsidra ascunsă a carilor, Remedios în aburii pâinii dimineaţa, Remedios pre¬tutindeni şi Remedios mereu. Rebeca aştepta dragostea către ceasurile patru după amiază, brodind la fereastră. Ea ştia că poşta nu venea decât la cincisprezece zile o dată, totuşi nu înceta s-o aştepte, convinsă că într-o zi sau alta va veni din greşeală.

Se întâmplă tocmai contrariul: o dată, catârii poştei nu veniră în ziua prevăzută. Înnebunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte şi se duse în grădină să mănânce bulgări de pământ cu lăcomie să moară nu alta, plângând de durere, mestecând carnea fragedă a râmelor şi zdrobindu-şi dinţii de cochiliile melcilor. Vărsă până în zori. Se scufundă într-o stare de nesimţire febrilă, îşi pierdu cunoştinţa şi-şi descărcă inima într-un delir lipsit de pudoare. Scandalizată, Ursula forţă încuietoarea cufărului şi găsi pe fundul lui, înnodate cu panglicuţe de culoare roz, cele şaisprezece scrisori parfumate, uscătura frunzelor şi petalelor conservate în cărţi vechi şi fluturi împăiaţi care la prima atingere se prefăceau în pulbere.

(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment