ultima casa din lume

Vecine Dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie –
e că-ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei.
Sunt lângă tine.

Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplător, şi altfel poate fi:
un strigăt doar al unuia din noi,
şi el s-ar prăbuşi
fără de zgomot, mut.

Din ale tale chipuri e făcut.

Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.
Şi dacă scapără lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regăseşte,
pe cadre, strălucind, se risipeşte.

Şi simţurile-mi care-ngheaţă
sunt fără ţară şi s-au rupt de tine.

(Rainer Maria Rilke – Vecine Dumnezeu, de uneori. În româneşte de Maria Banuş)


You, neighbor god, if sometimes in the night
I rouse you with loud knocking, I do so
only because I seldom hear you breathe
and know: you are alone.
And should you need a drink, no one is there
to reach it to you, groping in the dark.
Always I hearken. Give but a small sign.
I am quite near.

Between us there is but a narrow wall,
and by sheer chance; for it would take
merely a call from your lips or from mine
to break it down,
and that without a sound.

The wall is builded of your images.

They stand before you hiding you like names.
And when the light within me blazes high
that in my inmost soul I know you by,
the radiance is squandered on their frames.

And then my senses, which too soon grow lame,
exiled from you, must go their homeless ways.

(Rainer Maria Rilke – You, neighbor god, if sometimes in the night; from the Book of Hours)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment