drumul the road vi

The long concrete sweeps of the interstate exchanges like the ruins of a vast funhouse against the distant murk. He carried the revolver in his belt at the front and wore his parka unzipped. The mummied dead everywhere. The flesh cloven along the bones, the ligaments dried to tug and taut as wires. Shriveled and drawn like latterday bogfolk, their faces of boiled sheeting, the yellowed palings of their teeth. They were discalced to a man like pilgrims of some common order for all their shoes were long since stolen.

In those first years the roads were peopled with refugees shrouded up in their clothing. Wearing masks and goggles, sitting in their rags by the side of the road like ruined aviators. Their barrows heaped with shoddy. Towing wagons or carts. Their eyes bright in their skulls. Creedless shells of men tottering down the causeways like migrants in a feverland. The frailty of everything revealed at last. Old and troubling issues resolved into nothingness and night. The last instance of a thing takes the class with it. Turns out the light and is gone. Look around you. Ever is a long time. But the boy knew what he knew. That ever is no time at all.

(The Road, by Cormac McCarthy)

*

Lungile curbe de beton ale intersecției auto­străzilor interstatale parcă erau ruinele unui uriaș tunel al groazei, proiectate pe întunericul din depărtare. Avea pistolul vârât la brâu, în față, iar hanoracul și-l ținea deschis. Peste tot, morți mumificați. Carne desprinsă de pe oase, ligamente uscate ca niște hamuri, întinse ca niște sârme. Zbârciți, supți, asemenea cadavrelor ce umpleau mlaștinile în acea vreme, fețele lor ca niște pânze scrobite, zaplazurile îngălbenite ale dinților. Desculți până la ultimul, precum pelerinii dintr-un ordin sărac, căci toate încălțările le fuseseră de mult furate.

În acei ani de început, drumurile erau populate de refugiați înfofoliți în haine ca în giulgii. Purtau măști și ochelari, ședeau în straiele lor zdrențuite pe marginea drumului, ca niște aviatori căzuți în mizerie. Roabe încărcate de boarfe. Trăgând după ei căruțe sau împingând cărucioare de cumpărături. Ochii strălucindu-le în țeste. Cochilii de oameni fără țel, înaintând cu pași mărunți pe șosele, rătăcitori într-o lume plăsmuită de febră. Fragilitatea a tot ce exista ieșind în sfârșit la iveală. Pricini vechi și chinuitoare destrămându-se în nimicnicie și noapte. Odată cu ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina și gata, s-a dus. Uită-te-n jurul tău. Niciodată înseamnă foarte mult timp. Dar băiatul știa ce știa. Anume ca niciodată a și trecut.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment