In dreams his pale bride came to him out of a green and leafy canopy. Her nipples pipeclayed and her rib bones painted white. She wore a dress of gauze and her dark hair was carried up in combs of ivory, combs of shell. Her smile, her downturned eyes. In the morning it was snowing again. Beads of small gray ice strung along the light-wires overhead.

He mistrusted all of that. He said the right dreams for a man in peril were dreams of peril and all else was the call of languor and of death. He slept little and he slept poorly. He dreamt of walking in a flowering wood where birds flew before them he and the child and the sky was aching blue but he was learning how to wake himself from just such siren worlds. Lying there in the dark with the uncanny taste of a peach from some phantom orchard fading in his mouth. He thought if he lived long enough the world at last would all be lost. Like the dying world the newly blind inhabit, all of it slowly fading from memory.

From daydreams on the road there was no waking. He plodded on. He could remember everything of her save her scent. Seated in a theatre with her beside him leaning forward listening to the music. Gold scrollwork and sconces and the tall columnar folds of the drapes at either side of the stage. She held his hand in her lap and he could feel the tops of her stockings through the thin stuff of her summer dress. Freeze this frame. Now call down your dark and your cold and be damned.

(Cormac McCarthy, The Road)

*

În vise, mireasa lui palidă venea la el, ivindu-se de sub un baldachin verde, înfrunzit. Sfârcuri cretate, coaste vopsite în alb. Purta o rochie de voal, părul ei negru era prins sus cu piepteni de fildeș, piepteni de sidef. Zâmbetul, ochii plecați. Dimineața, ningea din nou. Mărgele mici de gheață cenușie se înșirau de-a lungul firelor electrice de deasupra capetelor lor.

Nu se-ncredea în așa ceva. Spunea că visele potrivite pentru un bărbat aflat în primejdie erau visele cu pri­mejdii, orice altceva era doar chemarea apatiei și-a morții. Dormea puțin, dormea prost. Visa că se plimbă printr-o pădure în floare, în care păsările zburau înaintea lor, a lui și-a copilului, iar cerul era dureros de albastru, dar învățase cum să se trezească din asemenea lumi ispititoare. Zăcând acolo în întuneric, cu tulburătorul gust al unei piersici dintr-o livadă fantomatică dispărându-i treptat din gură. Se gândi că, dac-ar trăi îndeajuns, lumea ar pieri complet, în cele din urmă. Asemenea lumii muribunde în care viețuiesc cei ce și-au pierdut de curând vederea, o lume care li se șterge încet din memorie.

Din ceea ce visa cu ochii deschiși, pe drum, n-avea cum se trezi. Mergea în continuare, cu pas greoi. Își amintea totul despre ea, în afară de mirosul ei. Șezând la teatru, cu ea alături, aplecată în față și ascultând muzica. Volutele aurii, candelabrele și faldurile înalte ca niște coloane ale draperiilor, de-o parte și de alta a scenei. Ea îi ținea mâna în poala ei, iar el îi simțea elasticul cio­rapilor prin materialul subțire al rochiei de vară. Îngheață cadrul acesta. Acum cheamă-ți întunericul și frigul și fii blestemat.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește de Irina Horea, București, Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment