Wrapped in the blankets, watching the nameless dark come to enshroud them. The gray shape of the city vanished in the night’s onset like an apparition and he lit the little lamp and set it back out of the wind. Then they walked out to the road and he took the boy’s hand and they went to the top of the hill where the road crested and where they could see out over the darkening country to the south, standing there in the wind, wrapped in their blankets, watching for any sign of a fire or a lamp. There was nothing. The lamp in the rocks on the side of the hill was little more than a mote of light and after a while they walked back. Everything too wet to make a fire. They ate their poor meal cold and lay down in their bedding with the lamp between them. He’d brought the boy’s book but the boy was too tired for reading. Can we leave the lamp on till I’m asleep? he said. Yes. Of course we can. He was a long time going to sleep. After a while he turned and looked at the man. His face in the small light streaked with black from the rain like some old world thespian. Can I ask you something? he said.
Yes. Of course.
Are we going to die?
Sometime. Not now.
And we’re still going south.
Yes.
So we’ll be warm.
Yes.
Okay.
Okay what?
Nothing. Just okay.

(Cormac McCarthy, The Road)

*

Înfăşuraţi în pături, priveau cum se lasă întunericul fără nume şi îi învăluie. Silueta cenuşie a oraşului dispăru la căderea nopţii, asemenea unui duh, iar bărbatul aprinse micul felinar şi-l puse într-un loc ferit de vânt. Apoi ieşiră amândoi în drum, el îl luă pe băiat de mână şi urcară până-n vârful dealului, unde drumul urma creasta şi de unde puteau privi până departe spre sud, peste pământurile tot mai întunecate, şi se opriră acolo, în bătaia vântului, înveliţi în pături, căutând din priviri luminiţa vreunui foc sau a vreunei lămpi. Nici urmă. Felinarul dintre stânci, pe coasta dealului, era ceva mai mare decât un punct de lumină.

Stătură o vreme şi se întoarseră. Totul era mult prea ud ca să poată face focul. Îşi mâncară cina sărăcăcioasă, aşa rece cum era, şi se întinseră în culcuşul pregătit, cu felinarul între ei. Adusese cartea băiatului, dar băiatul era prea obosit ca să citească. Putem lăsa felinarul aprins până adorm? întrebă el. Da. Bineînţeles că putem. Somnul nu se lipea de el. După un timp, se răsuci şi se uită la bărbat. Chipul lui, în lumina slabă, vărgat cu negru de la ploaie, ca al unui actor din lumea de demult. Pot să te-ntreb ceva? zise el.
Da, bineînţeles.
O să murim?
Cândva. Nu acum.
Şi mergem tot spre sud.
Da.
Aşa c-o să ne fie cald.
Da.
OK.
Ce e OK?
Nimic. Ziceam şi eu aşa.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește de Irina Horea, București, Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment