When he woke in the woods in the dark and the cold of the night he’d reach out to touch the child sleeping beside him. Nights dark beyond darkness and the days more gray each one than what had gone before. Like the onset of some cold glaucoma dimming away the world. His hand rose and fell softly with each precious breath. He pushed away the plastic tarpaulin and raised himself in the stinking robes and blankets and looked toward the east for any light but there was none.

In the dream from which he’d wakened he had wandered in a cave where the child led him by the hand. Their light playing over the wet flowstone walls. Like pilgrims in a fable swallowed up and lost among the inward parts of some granitic beast. Deep stone flues where the water dripped and sang. Tolling in the silence the minutes of the earth and the hours and the days of it and the years without cease. Until they stood in a great stone room where lay a black and ancient lake. And on the far shore a creature that raised its dripping mouth from the rimstone pool and stared into the light with eyes dead white and sightless as the eggs of spiders. It swung its head low over the water as if to take the scent of what it could not see. Crouching there pale and naked and translucent, its alabaster bones cast up in shadow on the rocks behind it. Its bowels, its beating heart. The brain that pulsed in a dull glass bell. It swung its head from side to side and then gave out a low moan and turned and lurched away and loped soundlessly into the dark.

(The Road, by Cormac McCarthy)

*

Când se trezea în pădure, în întunericul şi frigul nopţii, întindea mâna ca să-l atingă pe copil, care dormea lângă el. Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească. Mâna lui se ridica şi cobora încet, cu fiecare respiraţie preţioasă. Dădu la o parte prelata de plastic şi se ridică în capul oaselor, înfofolit în straiele şi păturile rău mirositoare, şi privi spre răsărit, doar-doar o zări o geană de lumină, dar în zadar.

În visul din care se trezise, hălăduia printr-o peşteră în care-l ducea de mână copilul. Lumina felinarului lor se zbenguia pe roca udă a pereţilor. Asemenea pelerinilor din fabulă, înghiţiţi şi pierduţi în măruntaiele unei fiare de granit. Canale adânci de piatră, în care picura şi cânta apa. Măsurând în tăcere minutele pământului şi ceasurile, şi zilele lui, şi anii, întruna. Până ce-au ajuns într-o sală uriaşă de piatră, unde se afla un lac negru, străvechi. Iar pe malul îndepărtat, o creatură care-şi înălţa botul plin de apă din lacul cu mal pietros şi se holba în lumină cu ochi albi şi morţi, orbi, ca două ouă de păianjen. Şi-a aplecat căpăţâna până la apă, ca pentru a adulmeca ceea ce nu putea distinge. Ghemuit acolo, albinos, despuiat, translucid, cu oasele ca de alabastru, turnate în umbră pe rocile din spatele său. Măruntaiele sale, inima palpitândă. Creierul ce pulsa într-un clopot de sticlă mată. Şi-a clătinat capul într-o parte şi-n alta, apoi a scos un geamăt surd, s-a răsucit, a pornit-o cu pas clătinat şi, fără zgomot, a făcut un salt în întuneric.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment