bellu_mai2011_50_resizeTârziu, când zăpezile sunt albastre…

Într-un sat din câmpia Dunării, Bănică adoarme într-o seară viforoasă de februarie și are un vis minunat. Cățelul sau, Tocănel, îl insoțește în această experiență uimitoare. Ei reușesc să salveze de la îngheț albinele din stupi și cocosul de lemn de pe stâlpul porții, printr-un procedeu staniu: împingând soba pe roți, în mijlocul viscolului. La căldura binefăcătoare a sobei, cocoșul de lemn prinde viață, își scutură aripile și cântă de răsună ulița. A doua zi, când se trezește, băiatul vede cărarea făcuta prin zăpadă spre poartă și își imaginează că este urma lăsată de el. Vede cum cocoșul de lemn se rotește într-un picior și speră să zboare împreună cu el când va fi lună plină. Copilului i se pare că a trăit visul aievea…

De-acum e târziu, maestre, și pentru dumneata toate zăpezile vor fi albastre, la Bellu, lângă alții de a căror companie nu ai de ce să te rușinezi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment